7 cuburi şi 270 de pagini: Rememorare

Gabriela Piţurlea | 29 Oct 2012

Cum a transformat Lia Bîra amintirile familiei în lucrare de diplomă.

Proiectul de diplomă al Liei Bîra (22) a început, fără ca ea s-o știe, în apartamentul mirosind a vechi, plin de cărţi, păpuși mari şi bibelouri al verișoarei bunicii ei. Verișoara murise de curând, iar bunica, știind cât îi place Liei să scotocească după amintiri, a luat-o cu ea acolo. Casa era plină de fotografii și documente, așa că Lia a decis să facă puțin pe detectivul în viața necunoscutei. A descoperit că se născuse pe la 1916, că fusese căsătorită de trei ori, a luat cât a putut de multe hârtii și poze. Când a primit la UNArte, unde era studentă în anul al doilea, temă să facă o carte ilustrată, a știut că nu le luase degeaba și s-a apucat de o prelucrare digitală a lor. „ Așa a început prima carte,” spune Lia, „în care i-am reconstituit viaţa, dar i-am creat o altă poveste. Pentru că nu ştiam neapărat ce se întâmplase cu ea.”

Câteva luni mai târziu, când a trebuit să hotărască tema pentru proiectul de diplomă, și-a zis: de ce n-aș putea eu să fac despre familia mea?

Lia e din Craiova, copil singur la părinți, crescut cu bunicele aproape și cu povești despre bunicii pe care nu i-a cunoscut. Când era mică a trecut prin tot felul de etape cu desenul. La un moment dat desena fluturi imenși. A avut două expoziții la ea în oraș, una de artă abstractă și cealaltă de design vestimentar. În gimnaziu, pe când era sub influenţa artei egiptene şi a lui Picasso, și-a convins mama s-o lase să picteze pe peretele din cameră. Cine intră la ea poate vedea și acum un ochi mare din profil, cu o grămadă de furnici pe sub el. „Era ca o frescă cu chestii îmbârligate şi-mi plăcea să notez câte ceva pe ea,” spune ea. „Aveam o colegă de bancă foarte creaţă şi mi-a zis odată că s-a pieptănat, iar eu am scris pe perete: «Astăzi, nu mai știu când, Dana s-a pieptănat.» Sau «Astăzi am găsit un leu pe jos.» Şi acum mai găsesc câte unele şi-mi amintesc de faze pe care le uitasem.”

Lia a făcut liceul de arte în oraș – clasă de design industrial – iar la facultate a ales grafică, pentru că voia ceva mai spre Uman.

Când a venit vremea licenţei, un arbore genealogic trecut prin digital și prin joc a părut o alegere firească. Așa că dă-i, scoate poze, arată, întreabă: prin februarie a reînceput căutările prin cutiile familiei. În timpul procesului ăstuia a aflat mai multe despre familia tatălui, despre care nu știa mare lucru, a găsit poze scrise pe spate cu „te iubește bunica”, a citit până și corespondența alor ei din perioada în care ea avea 5-6 ani și primea bomboane Raffaello pentru că fusese cuminte, iar tata muncea în Israel. „Toate lucrurile astea care nu știam că există în familia mea. De fiecare dată când mă apucam să citesc o chestie din aia mă mai apuca plânsul.”

Până în vară a descoperit și a scanat fotografii, scrisori, vederi, desene, acte și și-a făcut o arhivă digitală (vreo 3 GB de trecut). Apoi a trecut la prelucrarea materialului. „Sunt personajele care au fost aproape de mine tot timpul și care practic m-au creat. Am regizat cumva lumea aia în care au trăit ei. Eram interesată să prezint tot trecutul ăsta într-o manieră cât mai contemporană.”

Proiectul se numește Rememorare și e împărţit în două: 7 cuburi din plexiglas de 10.5 x 10.5 cm reprezintă portrete fizice (Lia, mama, tata, bunicele, o mătușă, un unchi). Fiecare cutie are câte 7 straturi cu câte un autocolant cu trăsături transmise în familie, decupate dintr-o fotografie cu personajul respectiv. Cutiile sunt însoţite de 5 cărţi, fiecare cu tematică proprie: portretele de pe cutii, părinţii şi unchii, bunicii, desene de când era ea mică, corespondenţă. Când era mică, Lia mergea în vacanțe la Sinaia, la mătușa ei. Făcea în fiecare seară un desen, pe care i-l punea mătușii în cutia poștală ca să-l găsească a doua zi, când pleca la lucru. Mătușa a păstrat toate desenele, Lia le-a făcut carte.

Coperta cărții cu părinţi și unchi e suprapunerea a două fotografii de la nunți diferite, făcute la același fotograf – poziția invitaților e aceeași, până și dunga covorului e identică. Doar că, spune Lia, „mireasa e corpul mătușii mele și capul mamei mele. Tata e și ginere, și naș.”

Când a trebuit să expună lucrarea la facultate și a dat de un perete urât și coșcovit care nu putea pune în valoare cutiile, unchiul de la Craiova, cel de pe cub, a venit și a dat cu amorsă și lavabil. Lia a luat premiul facultății cu familia ei, iar în noiembrie le va trimite povestea la bienala italiană Saint Vincent European Art.

Portofoliul Liei Bîra
Pin It email