Ce păstrăm din 2015: Cărţi (1)

The Buried Giant - Kazuo Ishiguro
Faber & Faber / Randomhouse

The Buried Giant te ia, dă cu tine de pământ și apoi te scoate pe partea cealaltă, în vremuri imemoriale spre medievale, într-o lume străină și totuși atât de cunoscută, în care nu știi dacă azi nu e cumva ieri. Timpul nu se scurge în nicio direcție, e doar o ceață densă care îți șterge amintirile, te năucește și te blochează undeva pe la începutul evului mediu. Personajele principale, el, ea, rămân prinse în nisipul mișcător al uitării și pleacă într-o cruciadă în doi către fiul lor, călătorie mai mult sau mai puțin inițiatică, în care află că uitarea care s-a abătut peste regat era respirația malefică a unui dragon. Imaginarul e cel care se poartă acum. Însă cartea nu are nimic amuzant, nimic eroic, nimic de bestseller: e o poveste pe care un bătrân de când lumea o spune cu glas gros și lent, el e cel care a intonat și La Chanson de Roland.

Mi-a luat două zile să așez finalul pe raft, iar când am făcut-o, îmi tot alunecau întrebări de-acolo. Cartea este despre multe, dar parcă cel mai mult despre singurătate. Nu e de citit de Crăciun sau poate că e, cine știe, pe mine Ishiguro m-a făcut să cred că viața este singurul moment în care nu ești singur. (Laura Ionescu) 

Cu Uriașul îngropat Kazuo Ishiguro face un viraj prin deloc respectabila zonă a literaturilor fantasy. E totuși vorba de Ishiguro și povestea din The Dark Ages nu-i chiar despre un cuplu de țărani bătrâni care trebuie să se ferească de vrăjitoare și să ajute la uciderea unui dragon. E ceva mult mai sinistru și mai feroce: uitarea ca singură modalitate prin care societatea istoria și legendele pot continua. Fără vreun licăr de speranță și totuși de-o umanitate impresionantă romanul ăsta reușește să fie mai hardcore din final și nihilism decât Soumission. (Cristi Mărculescu) 

Puțin sub linie - Robert Șerban & Gravitație - Svetlana Cârstean
Cartea Românească & Editura Trei

Două volume de poezie păstrate din 2015, pe care le-am dat cadou prietenilor și pentru care garantez. Primul volum este despre cum, deși mereu sperăm să fim deasupra liniei, viața ne mai mai aduce și Puțin sub linie (de Robert Șerban). Familia sau lipsa ei, liniștea sau războiul, lucrurile pe care le știm sau ne-ar plăcea să le știm din timp, despărțiri sau apropieri, obiceiuri în iubire sau obiceiuri în absența unui iubiri, schimbări fundamentale sau:

de când eu și cei de-o seamă cu mine
eram niște țânci
și până acum
nu s-a schimbat nimic fundamental
în lumea asta:
și copiii de azi mănâncă mai întâi rahatul din cozonac
și apoi cozonacul.

A doua carte este Gravitație, a Svetlanei Cârstean, pe care am citit-o (pe nisip) în vacanța în care am decis să nu mai cred în antigravitație:

gravitația-i cel mai simplu
de demonstrat. oricât de sus
ai sări
te întorci mereu de unde ai plecat. 

(Raisa Beicu)

Soumission - Michel Houellebecq 

Pe 7 ianuarie, am pus pe Kindle Soumission (e deja obicei ca anul să înceapă cu o carte abia lansată). Fusese clar că 2015 va începe cu Houellebecq, pentru că sunt din tabăra aia care-l place și care îi dă dreptate, chiar și când mă face să simt că viața mea, pentru că sunt femeie, se va termina pe la 40. Soumission putea să fie o reîntâlnire satisfăcătoare și atât, dar pe 7 ianuarie, data lansării oficiale a cărții în Franța, 12 oameni au fost împușcați mortal de teroriști în atacul asupra redacției Charlie Hebdo.

În Soumission, o Franță a viitorului foarte apropiat ajunge să fie condusă de partidul musulman, iar islamizarea se produce rapid și eficient, de la cel mai înalt nivel la vitrinele centrelor comerciale. Ca să nu-și piardă statutul, colegii profesorului universitar François, protagonistul cărții, se împrietenesc cu Coranul, descoperă deliciul de a avea mai multe neveste și se obișnuiesc să-și vadă studentele acoperite din cap până-n picioare și fostele colege condamnate la irelevanță din punct de vedere profesional. Pe măsură ce înaintam cu lectura, presa și feedul vuiau de discuții despre terorism și amenințarea musulmană pentru Europa. În căldura pașnică a finalului de vacanță, lumea propusă de Houellebecq îmi părea când inofensivă (o speculație politică asezonată la greu cu sprinturile sexuale ale lui François), când foarte plauzibilă (la un moment dat, pasajele din ziare se completau perfect cu pasaje din carte, făcând granița dintre realitate și ficțiune să fie la fel de ușor de trecut precum cea de la birou la fotoliu). Soumission a devenit, cum era previzibil, un bestseller, dar cred că ar fi făcut-o (și ar fi meritat-o) și fără cel mai spectaculos și tragic context de lansare de care am auzit vreodată. (Gabriela Pițurlea)

Soumission-ul lui Houellebecq nu-i o capodoperă (cum ar fi La carte et le Territoire sau Les Particules élémentaires) dar e cel mai actual roman posibil. Pentru că este despre capitulare și despre LePen, despre saudiți și banii lor. Și despre Franța (care de fapt nu mai este, dar despre asta sunt cam toate cărțile lui). Și despre o soluție mult mai optimistă în fața crizei franco-musulmane decât ar fi de așteptat de la un cinic precum Houellebecq. O soluție care nu-i nici atât de absurdă - Arabia Saudită continuă să cumpere tot ce se poate cu banii pe care nu-i folosește la exportat și finațat ideologiile wahabist-teroriste -, nici atât de tembelă. Un cul-de-sac schițat, nu cartografiat în care-a ajuns deja criza ideologiilor „umaniste” vestice, rezolvat prin eternul triumf al oportunismului. Ce s-a păstrat intact e talentul ăla de-a face dintr-o frază un panseu-haiku despre oroarea și deșertăciunea existenței contemporane: Les sushis arrivèrent quelques minutes après son départ. Il y en avait beaucoup. (Cristi Mărculescu) 

Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui - Cristian Teodorescu & Omul de la fereastră - Alexandru Vlad 
Cartea Românească & Editura Charmides

2015 a fost un an foarte bun pentru romanul românesc contemporan: au publicat cărţi prozatori de calibru (în mare parte din generaţia optzecistă, a scriitorilor debutaţi în anii ’80): Cristian Teodorescu, Alexandru Vlad, Mircea Cărtărescu, Octavian Soviany, Radu Ţuculescu, Ion Iovan, Radu Aldulescu, Marin-Mălaicu Hondrari.

Dacă e să aleg (doar) două recomandări, vă propun Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui de Cristian Teodorescu, pe de o parte, iar pe de alta, Omul de la fereastră de Alexandru Vlad. Două romane extraordinare, de vârf, cărţi scrise de doi optzecişti cu temperamente extrem de diferite (muntean, respectiv ardelean), care se fixează asupra primilor ani postcomunişti, de capitalism incipient şi confuz, dar în strânsă legătură, de fapt, cu vechile structuri comuniste, persistente.

Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui reprezintă un adevărat „manual” de presă, după 1990 (Cristian Teodorescu avînd o bogată experienţă publicistică la activ), dar şi de gastronomie – învăţate din mers, în anii aceia haotici, sau „romantici”, dacă vreţi, în care arivismul, ascensiunea socială şi politică se puteau produce peste noapte. Cinic, satiric şi necruţător, romanul nu duce lipsă de suspans (e anchetată o crimă) şi are o galerie de personaje de neuitat (oameni de afaceri, de presă, poliţişti, diverse tipologii feminine), începând cu protagonistul, supranumit Câinele, pentru simţul său olfactiv ieşit din comun: fost chimist în perioada comunistă, devine după ’90 patronul unei reviste de gastronomie de mare succes, fiindcă îşi ia cîţiva asociaţi bine plasaţi (politicieni şi avocaţi) şi cu un trecut nu tocmai curat. Nu lipsesc, evident, nici intrigile amoroase.

Omul de la fereastră surprinde, în fond, aceeaşi perioadă (plus mineriadele, Piaţa Universităţii), dar cu incursiuni în trecut. Protagonistul, Adam, rătăceşte, la începutul anilor ’90, prin Cluj şi Bucureşti, ajungând până în Germania, în căutarea surorii sale, Monika. Avem de-a face cu un roman citadin şi introspectiv, într-o anumită măsură camilpetrescian (roman al „dosarelor de existenţe“), cosmopolit şi – pe deasupra – pigmentat puternic, senzaţionalist, de o iubire frăţească la limita incestului. Cei doi fraţi fug, în acelaşi timp, de un trecut care i-a marcat (imaginea acestui trecut e chiar tatăl lor, fost informator al Securităţii), dar şi de o atracţie aproape incestuoasă pe care o resimt unul faţă de celălalt. Şi mai e un personaj interesant, (Mircea) Rainer, sculptorul de geniu (maestru fascinant, care se ratează în Germania), cel pe care Monika îl va părăsi, într-un final, în Germania. Adam o regăseşte pentru a-i spune o lungă poveste de familie, povestea tatălui informator şi a lui Rainer – ţinta notelor informative ale tatălui, cel care va răsturna spectaculos jocul victimă-turnător. Suferinţa, în moduri diferite, a Monikăi, dar şi a lui Adam pare să fie, în cele din urmă, singura cale de acces la iubirea frăţească. Un roman sofisticat, de fineţe psihologică. (Adina Diniţoiu)

A Brief History of Seven Killings: A Novel - Marlon James
Riverhead Books

Kingston, Jamaica. În prag de alegeri locale, o puzderie de personaje din lumi diferite, de la băiețași de cartier la jurnaliști proaspăt aterizați și la gagici cu pedigree middle-class, de la gangsteri notorii la spioni americani, ba chiar și un soi de fantomă cu puteri narative, povestesc (câteodată la unison) împrejurările dubioase dinaintea atentatului asupra lui Bob Marley din 1976.

Marlon James schițează Faulknerian din monoloage interioare și dialoguri spumoase între creolă jamaicană, engleză americană și un voice-over snob-fantomatic, Jamaica anilor șaptezeci. Prinsă în jocurile Războiului Rece, între dispute mocnite pentru supremație între găști și rastafarianism împăciuitor, Jamaica lui James e de-a dreptul năucitoare încă de la primele scene. Încet-încet, zgomotul și furia se cristalizează într-un roman social panoramic, subtil și totodată experimental care-și merită Bookerul de anul ăsta din plin. (Maria Zirra) 

Mineral - Dănuț Ungureanu & Marian Truță 
Editura Nemira

Mineral, a doua colaborare dintre Marian Truță și Dănuț Ungureanu, este SF. Ditai SeFeu, cu o civilizație foarte familiară, ajunsă deja în ruine, în care însă tehnologiile au continuat să evolueze. Litostaza, procesul în care oamenii sunt transferați, particulă cu particulă, în meteoriți și comete este all the rage, cu o nouă religie în curs de dezvoltare și cu niște corporații perfect capabile să o instrumenteze pentru scopuri mai mari. Camuflat în actioner și dotat cu ceva love story Mineral e fabulos pentru că există. Și pentru că are atâta tupeu și atâtea subterane. (Cristi Mărculescu)

aparenta naturalețe a vieții - t.s. khasis
Casa de Editură Max Blecher

Puterea terapeutică a cărților e un subiect care mă lăsa rece până de curând. La sfârșitul lunii mai, când aerul era infuzat de parfumuri și feromoni, am avut primul atac de panică din viața mea. Am crezut că o să mor, un vas de sânge va pocni și îmi va inunda creierul, inima își va atinge limita de elasticitate și va plesni, în fine, toate simptomele despre care habar n-aveam că nu au o cauză fizică. Am încercat să mă întind și să mă liniștesc, dar am descoperit că până și torsul procesorului îmi amplifica starea. Mi-am dat seama rapid că muzica nu avea cum să mă ajute, nici filmul. Am deschis o carte de eseuri despre prietenie, scrise în engleză. Degeaba. Doar anxietățile traduse în geometrii hipnotice perfecte de gresie și zbaterea în gravitație zero a celor pierduți și defecți au reușit. Doar o carte cum e aparenta naturalețe a vieții. Aveam nevoie ca cineva cu mai multă experiență să-mi reamintească: moartea-i ca poliția: e clar că vei avea afaceri cu ea-ntr-o zi.

(Andrei Dósa)

Familia Popescu - Cristian Popescu
Tracus Arte

Acum, pentru parastas, bunicul a pus în sufragerie un brad pe care l-a împodobit cu ochelarii bunicii, rujul, inelele, o mănuşă şi ultimii ei ciorapi de mătase umpluţi cu beteală. Cum a aflat acest lucru, bunica şi-a ales prima tinereţe, a pregătit un răsărit la mare şi câteva vorbe drăgăstoase, dar a nimerit în visul unui adolescent, băiatul vecinului, care a uitat tot când s-a trezit. [La parastasul bunicii]

Cristian Popescu se desface cu mâinile – îmi imaginez cum îi trosnesc coastele, una câte una, pe măsură ce îmi face loc în cutia lui toracică – și dinăuntrul lui ies fotografiile de familie, ca niște gif-uri mâncate de timp, și gândurile tuturor pe care-i ține acolo, gândurile alea simple, necuviincioase, nerostite. Mă odihnesc pe o venă care pulsează a lui Cristian Popescu și sunt o bacterie fără antibiotic; cu cât stau mai mult și mă mișc indolent s-ajung cât mai aproape, cât mai înlăuntrul lui Popescu, știu că după plecarea mea, el nu va mai fi.

Mama se-nvârte printre mese, veselă. Toţi o ciupesc tandru, o mângâie, o strigă. Bunicii mei din flori, mătuşile. Berea scârţîie-n halbe, scârţâie pozele la încheieturi, eu dau noroc şi arunc doi muguri pe tăblia jocului de table. Ei strigă „Ai zaruri măsluite” şi-mi rup zarurile între dinţi. Mama serveşte, părul ei se revarsă în bucle blonde peste marginea halbelor. [Local familial]

În lumea lui, există microcosmosul care n-a existat niciodată decât în gând, atunci când mă jucam ascunzând cutii de chibrituri goale în sertare să doarmă în ele tot regatul de liliputani pe care îi credeam conviețuind cu noi în casă. Cristian Popescu se desface în plină zi, în tramvai, în văzul lumii, într-un București pe care-l locuiește doar el, pentru că restul lumii locuiește în el.

Ce dacă tu eşti încă cu un picior în maică-ta când alţii au ajuns deja cu un picior în groapă? Să nu-ţi pese, băiatul mamii. Ai să le arăţi tu lor. Au să te îngroape. Cu slujbă, cu lacrimi, cum se obişnuieşte. Dar după trei-patru zile eu am să cer să te mai văd o dată, să te mai scoată puţin de acolo. Şi o să fie sicriul gol. Şi, înăuntru, pe pereţii lui: numai inscripţii de-alea porceşti ca-n veceurile publice. Să nu-ţi pese, băiatul mamii. Asta e. Nu eşti făcut pentru lumea asta. [Sfaturi din partea mamei]

Pe poetul Popescu l-am descoperit abia anul ăsta, deși el nu mai trăiește de vreo douăzeci. Ocazie cu care am aflat și că el este și motivul pentru care există T-ul din CTP: dintre doi tineri, un poet și un scriitor de SF cu același nume, al doilea a ales să-și adauge al doilea prenume în semnătură pentru a nu mai fi confundat cu primul.

Tu ai murit, de zece ani. La mulţi ani şi gata. Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc tare de pereţi. Ca să sune ca un clopot. [Despre tata și noi]
- Karin Budrugeac