Despre teatrul cu animale, copii şi corpuri goale - cu regizorul spaniol Rodrigo García

Rodrigo García este celebru pentru că folosește animale în spectacole, pe care le preferă pentru că sunt imprevizibile, ceea ce, spune el, „creează viață pe scenă”. Chiar dacă multe dintre piese și spectacole îi sunt interzise sau cenzurate, García continuă să creeze un teatru care șochează, pentru că intenția lui este ca spectatorii să vadă ceva ce nu au mai văzut înainte, considerând că arta înseamnă lipsa pudorii, iar un artist nu trebuie să aibă rușine. Pe lângă animale sau corpuri goale, aproape în fiecare spectacol, Rodrigo García folosește cărți, pe care îi place să le vadă maltratate, pentru a atrage atenția asupra faptului că se citește prea puțin. O altă tehnică inovatoare a lui García este aceea a proiectării textelor pe fundal, actorii centrându-se pe mișcare, întrucât se plictisise de ideea că actorul trebuie să învețe textul pe de rost.

Rodrigo García, originar din Argentina, și stabilit în Spania la 22 de ani, nu și-ar încadra tipul de teatru în niciun curent, având ca inspirație scrierile lui Samuel Beckett, Harold Pinter sau Louis Ferdinand Céline. García este directorul companiei „La Carnicería Teatro”, nume care face trimitere la măcelăria pe care o avea tatăl său (de unde, în copilărie, fura bani pentru a-și cumpăra carți).

Rodrigo Garcia este cunoscut publicului român pentru spectacolul „Interzis accesul animalelor”, pe care l-a montat în octombrie 2010 la Teatrul Național Timișoara. La FITS anul acesta a participat cu spectacolul-lectură „Moarte și reîncarnare într-un cowboy.”

Care a fost critica negativă cea mai puternică pe care ai primit-o?

Mereu primesc. Eu am primit critici negative de când am început, până acum. Fără oprire. Deja acum nu mai citesc criticile. Criticii vin cu un bagaj de cunoștințe și așteaptă să vadă un tip de teatru. Iar când văd ceva diferit, zic că ceea ce fac eu e prost făcut, nu se gândesc că eu caut o poetică distinctă. Dar asta mi s-a întâmplat toată viața și eu continui și continui și continui. Dacă ar fi după critici, eu nu aș fi făcut nici o piesă de teatru. Pentru că de la prima piesă m-au criticat.

Care a fost țara unde ai primit cele mai ciudate reacții?

Coreea. Acolo a fost ca și cum ai juca pentru nimeni. Nimeni nu a mișcat nimic. Nimic nu i-a făcut să râdă, nimic nu i-a făcut să plângă, spectatorii erau ca statuile. La sfârșit toți te felicită, dar în timpul spectacolului nu există nici un fel de reacție. Pentru actori este îngrozitor să nu vadă nicun fel de feedback. Aproape că preferi să fie un feedback negativ. În Coreea e o cultură unde oamenii sunt foarte respectuoși; nu vor râde, că poate deranjează pe cineva. Atâta respect, până la urmă mi se pare daunător.

Scandaluri am avut în toate părțile, indiferent de țară. În Grecia, unui actor i-au aruncat un scaun în cap în timpul spectacolului. În Zurich a intrat lumea pe scenă să-i ia unui actor un acvariu cu un pește pe care-l avea în mână. În Florența, la același spectacol, au intrat oamenii să-i ia peștele. În Barcelona, un tip a intrat pe scenă și a început să țipe. Sunt foarte obișnuit să se urce oameni iritați pe scenă. În toată lumea.

Ce te ajută să continui?

Că eu trebuie să fac asta. Și punct. Pentru mine nu există raționament, trebuie să o fac. Normal că eu continui și pentru că munca mea are o urmare pozitivă. Din fericire, ceea ce fac eu e ceva foarte polemic și asta este. Și atunci, normal că mă motivează. Dacă eu văd că munca mea nu interesează pe absolut nimeni, mai presus de toate, eu nu voi cere bani publici. Eu lucrez cu bani publici. La început am făcut spectacole cu absolut niciun ban, recuzita o luam din gunoaie, dar apoi am lucrat cu foarte multe fonduri publice. Așadar, eu nu voi folosi mulți bani publici într-un lucru care nu interesează pe nimeni. Dar eu știu că pe multă lume interesează.

Au fost actori care au renunțat să lucreze cu tine sau au fost afectați de reacțiile primite?

Nu, actorul care a început să lucreze cu mine știe foarte bine în ce s-a băgat. Și se bagă pentru că vrea să facă asta. E exact contrariul. În general, actorii care lucrează cu mine nu vor să facă alt lucru. Sau dacă fac, fac cu artiști similari. Care au o oarecare asemănare, de exemplu, Jan Lawers. E un actor argentinian care lucrează cu mine și lucrează și cu el. Altul e Juan Navaro, un actor care lucrează cu mine, dar e și regizor. Mie mi se pare că actorul nu trebuie să se considere profesionist, că azi face Shakespeare, mâine face Brecht, poimâine Ionesco. Oamenii care lucrează cu mine nu vor să facă Shakespeare. Simțim că n-ar avea rost rost. Deja sunt companii care fac Shakespeare. Și e foarte bine, dar noi avem o responsabilitate socială, care este să facem ceea ce știm noi să facem.

Niciodată nu ai pus piese de alți autori?

Ba da, când eram la început. Am lucrat cu operele lui Eduardo Pavlosky și cu unele romane de Thomas Bernhard, adaptate. Și gata.

Ziceai că o importanță aparte în spectacolele tale o au copiii. Ce vrei să evidențiezi?

Am un actor care a lucrat cu mine de când avea 8 ani, până la 21. Îmi place să văd copilul într-un univers de adulți. Și de asemenea, îmi place mult efectul teatral, mă amuză foarte tare când publicul crede că efectul teatral e adevărat. Eu pot să creez o scenă de violență și să bag copilul acolo, iar publicul chiar crede că e violent. Lumea confundă, o ia ad literam.

Pe mine mă interesează modul de educare al copiilor, inconștiența generală a familiei care zice gata, avem un copil, la 3 ani il trimitem la grădiniță, nu îl vedem niciodată, nu mâncăm împreună, nu vorbim. Pentru mine, educația unui copil nu se află în școală, în universitate, ci în casă. Și știu că sunt puțini cei care fac asta, pentru că nu au capacitate, pentru că trăim într-o societate care nu are capacitate să educe copiii, nu știe să iubească, nu știe să gândească. Bine, majoritatea. Atunci, asta imi place, din cauza asta folosesc copiii. Ca o critică față de acest tip de lucruri.

Care sunt limitele atunci când e vorba de scenele sexuale sau în cele în care folosești animale?

Îmi imaginez că există niște legi care interzic anumite lucruri. De exemplu, nu e cazul meu și mi se pare oribil, dar e lume care a făcut-o, să iei un câine și să-l omori în scenă. Pe mine nu mă interesează nici să fac asta, nici să văd. Și din fericire, există o legislație care spune că asta e interzis.

Eu niciodată nu am simțit nevoia să fac pornografie în scenă. Mi se pare că sexul e privat, e frumos, nu mi se pare că te poți juca cu asta. În schimb ce ai văzut în acel spectacol (n.r. în timpul conferinței s-au proiectat secvențe din spectacolele lui Rodrigo García), e foarte distractiv, e foarte ridicol, e foarte absurd. În spectacolul pe care l-ai văzut e o fată pe al cărei tricou scrie Montaigne și pe tricoul altui actor scrie Rousseau. Sunt doi filosofi care încearcă să facă sex cu capetele. E ceva absurd în totalitate. Și ceea ce se întâmplă pe scenă, fizic, în realitate, nu e nimic. Dar efectul teatral e teribil. Și asta îmi place, că lumea își imaginează lucruri care nu există. Într-un spectacol în care am folosit iepuri, s-a scris într-un ziar că un actor făcea sex cu iepurele. Cum să fac așa ceva? Cel care scrie e nebun. Dacă el a văzut asta, nebunul e el.

Dezbrăcatul actorilor, la fel, trebuie să aibă un sens, o justificare. La fel ca și îmbrăcatul. Eu niciodată nu o să dezbrac, doar pentru că am eu chef. Sunt momente din spectacolele mele, care sunt foarte frumoase din punct de vedere plastic, în care apar actori dezbrăcați și își toarnă miere. Arată superb corpurile dezbrăcate în mișcare cu miere deasupra. În scena aceea, dacă actorii nu ar fi dezbrăcați, nu ar avea farmec. Este aparent ceva murdar, dar are un erotism aparte. Îmi place să fiu opusul erotismului convențional.

Cât costă un bilet la spectacolele tale?

În Spania, nu știu, dar mie mereu mi-a fost rușine, pentru că eu lucrez foarte mult în Franța și în Germania. Și mie prețurile mereu mi s-au părut exagerate și cu totul contrarii a ceea ce promovez eu prin teatrul pe care il fac. Era o perioadă când făceam multe spectacole împotriva consumerismului și lumea trebuia să plătească 40 de euro intrarea, ca să-mi vadă spectacolele. Atunci, era o contradicție totală. Dar eu nu pot să fac nimic. Ceea ce făceam, era să spun, de fiecare dată când dădeam interviuri, că mă simțeam ca un obiect de consum. Că eu eram ca un artist care se afla într-un supermarket între toți artiștii, ca și cum ar fi sticle de Coca-Cola și eu eram acolo. Teatrul întotdeauna a fost elitist. E o cantitate mică de oameni. Sunt studenți care nu își pot permite să plătească intrarea și se descurcă. Și alții sunt intelectuali.

Care a fost reacția care te-a afectat cel mai mult?

În Paris, unde am fost cu spectacolul Golgota Picnic, iar a doua zi după spectacol, au ieșit în stradă sute de persoane din Paris și din toată țara, creștini, să manifesteze în fața teatrului, în genunchi. S-a întâmplat de curând, în decembrie 2012. În piesă fac unele interpretări ale Bibliei, comentez, iar oamenii care au protestat ziceau că ofensez religia. Eu am primit o educație religioasă, catolică și e foarte dur să primești tipul ăsta de educație, care interzice, care zice că plăcerea e ceva rău. Care e total antifilosofic, mai presus de toate.

Atunci, în Paris a fost trist să pun Golgota Picnic și să văd cum m-au folosit pe mine șefii acestor mișcări religioase, ca să mobilizeze masele și ei să devină importanți din punct de vedere politic. Să zicem că ei, datorită mie, au fost în prim plan, o bună perioadă de timp, în mediile de comunicare. Ei au manipulat toți oamenii, folosind munca mea. Niciunul dintre ei nu a văzut spectacolul. Atunci, asta m-a durut mult. M-am simțit folosit.

Care e importanța teatrului ca educație?

Cum am mai zis, la teatru merg foarte puțini oameni, deci teatrul nu poate să influențeze mulți oameni. Dar eu cred în experiența personală și cred că sunt piese de teatru și spectacole care te pot influența, care îți deschid mintea.

Traducere din spaniolă de Delia Marinescu.