Peşti sacrificaţi, pisici cu capete supradimensionate, clovni şi sirene spasmodice la Gala HOP

O fată cu urechi conice din hârtie intră în scenă. Începe să se miște amenințător, scoate tot felul de sunete bizare și pentru un moment ai impresia că asiști la un intermezzo dintr-un musical făcut de Björk. E primul moment al galei tânărului actor de la Costinești și îți spune clar că timp de 5 zile vei putea face orice, numai să lâncezești în vreo părere pe care o puteai avea dinainte despre teatru nu. Concurenții de anul acesta au avut de ales pentru momentul lor de 15 minute între două teme: vacanță la mare și Dada. Deloc surprinzător, majoritatea au ales să facă ferfeniță texte de Tzara, Jerome Rothenberg, Kurt Schwitters, Ionesco sau să-și inventeze propriile momente, bizare și care nu prea lăsau loc de negociere.

Cut to: o fată leagă un pește de un scaun. Își aprinde calm o țigară, îi oferă și peștelui, peștele refuză, urmează un discurs a cărui replică recurentă e „Ce fel de femeie era Ofelia”, la un moment dat lovește violent cu peștele de podea, peștele nu știe în continuare ce fel de femeie era Ofelia, peștele e storcit sub tocul pantofilor și se împrăștie în toată sala, îi rămâne doar capul, căruia i se face respirație gură la gură, nimeni din public nu mai mișcă. Ce fel de femeie era Ofelia? The End.

Gala HOP are loc de 18 ani, iar de 3 ani de când director artistic e Radu Afrim, toată lumea știe că la începutul lui septembrie, Costineștiul e the place to be. Unii zic că e o rampă de lansare, un loc unde poți să cunoști oameni din breaslă, sau pur și simplu un prilej de a repeta la modul cel mai serios și susținut propriul moment și de a primi sfaturi care contează. Anul trecut, Afrim împreună cu Vlaicu Golcea au făcut cu participanții un spectacol muzical inspirat de Maria Tănase, Hai Iu Iu Nu Hey Hey, care a ajuns apoi prin teatre de prin toată țara și a rupt. La ediția 2015, după atelierul de mișcare coordonat de Florin Fieroiu a ieșit Dezgustibus Parade.

Din afară, poate părea un pic ciudat: un complex hotelier imens, în mijlocul unei stațiuni de vacanță care își dă ultimele zvâcniri din sezon, o chestie care pulsează viață în mijlocul unui peisaj post-apocaliptic în care singura trăire mai e bumpți-bumpți-ul discotecii părăsite. Deși ai la dispoziție sub nasul tău 2 piscine (sau 3, nu mai țin minte), nu prea vezi pe nimeni acolo (poate doar pe Adi Bulboacă, fotograful oficial al galei, făcând filmări subacvatice), pentru că toată lumea e la repetiții. Practic, dimineața repetă, după ora 5 încep momentele individuale, urmează proba „Aici nu se cântă”, în care fiecare participant lua o melodie și o interpreta cum voia el (în mod firesc, s-a lăsat inclusiv cu ovații și aplauze furtunoase), proba de grup și pe lângă toate astea, mai era și un bonus Hop, în afara concursului, în care oricine voia se putea da în spectacol, inclusiv într-un concurs de lip sync (o mențiune specială pentru Ana Ularu și al ei grațios lip sync pe Ramatahatta de la Sepultura)

Sonia Divile e o actriță de 22 de ani care tocmai a terminat facultatea la Cluj și pe care am reperat-o în prima zi de HOP. Momentul ei se intitula trei virgulă șaișpe (îl puteți vedea aici, de la 1:39:16) și e un performance extrem de personal despre încorsetările vieții de artist, mizerii pe care ți le spun regizorii la castinguri și în ce măsură mai poți fi tu, în condițiile în care toată lumea are tot felul de așteptări de la tine. Într-o pauză de la repetiții și concurs, i-am luat și un mini-interviu:

De ce ai ales pentru momentul tău tema dada și nu vacanță la mare?

Am simțit că aș fi mai mult predispusă să fac genul ăsta de manifestare decât să iau un monolog. Nu prea cred în a vorbi 15 minute în fața publicului pentru că asta nu există nici în viața reală, nimeni nu are răbdare să asculte pe cineva 15 minute, trebuie să fie extraterestru puțin. Așa că am luat dada pentru că era o temă foarte liberă în care puteam exprima orice, atâta timp cât țineam cont de faptul că dada voia să distrugă clișeele. Și eu vreau să distrug clișeele.

Cum ai construit momentul?

După o discuție despre ce a însemnat dada în istoria artei cu un prieten foarte bun care mă ajutase înainte cu construirea unui one woman show la Cluj, am conchis că cel mai bine ar fi să merg pe ideea de performance decât să adopt un text care oricum nu era foarte dramatizabil. Știu că literatura, în general, ajută teatrul, dar nu cred că în cazul dada a fost așa, textele sunt destul de incoerente și greu de realizat, așa că am mers pe ideea manifestului. M-am uitat foarte mult la performance-urile Marinei Abramovic și am dat în cele din urmă peste unul în care o femeie era vândută în fața unui public din New York și am zis asta trebuie să fac și eu. Practic, un artist se vinde în fața publicului și e judecat foarte tare, sunt anumite așteptări de la el, exact la fel ca și în societate. Am avut și izvoare de inspirație directe, lucrând cu anumiți regizori, care îmi cereau anumite lucruri, erau nemulțumiți de aspectul meu fizic sau de cum mă comportam eu pe scenă și din asta a venit, dintr-o documentare foarte serioasă și dintr-o dorință de a face un lucru personal.

Ai făcut teatru și în liceu?

Nu, dar mi se pare că întâlnirile au avut un mare efect. După 14 ani am dat de un coleg care cânta la pian, mai apoi s-a dus la conservator în Anglia și care mi-a fost alături și m-a călăuzit. Eu eram la mate-info, așa că era un fel de evadare, la fiecare sfârșit de săptămână mergeam la el acasă și cântam și era genial. Nu prea se compara o senzație de genul ăla cu x+y=z. Am avut și o profesoară de română foarte mișto, care a sprijinit tot felul de inițiative creative, am avut un show de public speaking, serbări școlare și la sfârșitul clasei a 11-a am zis Fuck it! o să dau la actorie. Am luat niște cursuri de pregătire, am intrat la facultate și de aici încolo, următoarea chestie pe care trebuie s-o zic e că am ajuns la Hop.

Ce așteptări aveai (dacă aveai) de la Gala Hop ?

Nu eram chitită înspre a fi faimoasă. Până în anul 2 aveam foarte multe îndoieli vis-a-vis de calitățile mele ca actriță, pentru că ți se spune că ești prost în facultate, mai ales dacă te opui valului, mai ales dacă ești altfel. Dup-aia am început să mai ies, să mai cunosc niște lume și mi-au zis - „Du-te la Hop, pentru că e o rampă de lansare ”. Ultimul an de facultate a decurs firesc, mi-am dat toate examenele, mi-am făcut treaba cuminte, mai mult sau mai puțin și la sfârșit mi-am făcut un one woman show, așa de fun, nu a fost cel cu care am venit aici, dar spectacolul ăsta m-a ajutat cumva să fiu îndeajuns de stabilă cât să zic pot să fac o chestie singură și pe urmă când am aflat că e tema dadaistă am început să mă documentez și au venit ideile ușor-ușor.

Cum a fost să lucrezi un moment singură, fără să fii ghidată de un regizor?

Foarte greu mi-am pus cap la cap momentul, e foarte greu să lucrezi singur, să nu ai niciun model de referință, pe cineva să-ți zică dacă ești pe drumul cel bun. În timpul Hop-ului, la workshop-ul cu Florin Fieroiu mi-am dat seama că de fapt despre asta e vorba - nu trebuie să-ți zică nimeni că ești bun, trebuie doar să faci lucruri în care crezi și pe urmă să speri că și ceilalți vor crede în ele.

Internetul e o sursă foarte bună de documentare. Te uiți la performance-uri și documentare până nu mai poți și îți vine o idee și zici da, uite aș putea să fac chestia asta și a doua zi dimineață te trezești și zici bă, cred că a fost o idee proastă și mai trec două zile și pentru că te tot gândești la ideea aia care persistă, revii la ea, totuși o faci. Pentru mine a fost o chestie de îndoială pe care a trebuit să o înving și am învins-o într-un final. Nu mă așteptam să trec de preselecție, m-am dus cu ideea de „clar, n-o să mă aleagă ” și când am văzut reacția juriului, că râd și că sunt acolo cu mine am fost „Wtf? Nu e prea simplu ce fac?” Nu era o chestie artistică, tehnică, construită pe gesturi, era o chestie pur și simplu de comunicare și de reacție cu publicul. Eu nu pretind că sunt o mare artistă, dar cred că sunt un spirit liber.