Spectacolele Iuliei Poptean

Iulia Poptean are 23 de ani și e în anul II de master la Actorie, UNATC. În perioada următoare, o poți vedea în: Război (r: Lorena Zăbrăuțanu), în cadrul 9g la TNB, Sâmbătă: Averse (r: Matei Lucaci Grunberg) la Godot Cafe Teatru, Ivanov și Mizerabilii –spectacolele de disertație în cadrul UNATC, și în Suflete tari (r: Paul Chiribuță), la Teatrul „George Ciprian” din Buzău. 

Spectacolul care ți-a schimbat viața

Mă pregăteam să dau admitere la UNATC, la secția de scenografie (asta făcusem și la liceu, la Tonitza) și am plecat la Sibiu împreună cu colegii mei, ca să vedem Faustul lui Purcărete. Bineînțeles că pentru noi toți, veniți acolo pentru scenografia lui Stürmer, experiența a fost copleșitoare. Am plecat pe străzi, ne-am plimbat și am vorbit multe ore despre spectacol. Apoi ne-am oprit într-un bar și din nou am vorbit multe ore tot despre asta. Și acolo, în barul acela din Sibiu, în timp ce mă uitam la colegii mei și la înflăcărarea cu care vorbeau despre scenografie, am realizat că eu mă uitasem doar la actori. Că pe tot parcursul spectacolului nu m-am gândit decât la cât de mult mi-ar fi plăcut să fiu și eu pe scenă cu ei, să joc în decorul acela extraordinar.

Acolo, în Sibiu, la Faust, a încolțit în mine pentru prima dată gândul că vreau să fiu actriță. Gând care nu m-a mai părăsit niciodată de atunci. La câteva luni după ce am văzut Faust, eram studentă la UNATC, dar nu la secția de scenografie, ci la cea de actorie.

Un spectacol văzut din întâmplare

Anul dispărut. 1989. Cu toate că era un spectacol pe care voiam să îl văd, întâlnirea mea cu el a fost întâmplătoare.

De fapt, toată ziua aceea a fost... întâmplătoare. Îmi amintesc că am ajuns la școală și am aflat că toate cursurile au fost anulate. La întâmplare, am colindat străzile orașului prin ploaie până am ajuns în fața Teatrului Mic unde, în seara aceea, se juca Anul dispărut. 1989. Am văzut prin ușile de sticlă oamenii din foaier care așteptau să intre în sala de spectacol. Și cum stăteam acolo singură în ploaie și mă uitam la oameni, ca Fetița cu Chibrituri, am decis să intru. Am mers în foaier pregătind în minte discursul: „Știți, eu sunt studentă la actorie, credeți că aș putea și eu să, adică doar dacă nu e, adică nu vreau să, adică vă rog eu, blabla”. Dar, surprinzător, nimeni nu m-a întrebat nimic. Le-am zâmbit plasatoarelor, ele mi-au zâmbit mie și m-am trezit în sală. M-am așezat la întâmplare pe un scaun și am așteptat să vină cineva cu bilet și să mă dea la o parte, așa cum se întâmplă de obicei. Dar nu s-a întâmplat asta. Pur și simplu stăteam pe scaunul acela și mă simțeam cumva ilegală și apoi spectacolul a început.

Despre spectacol, nu pot spune mai mult decât că este unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut vreodată. Este acel spectacol despre care dacă te întreabă cineva cum ți s-a părut nu poți spune decât: „Dom’le, e foarte bun!”. Ce e bine acolo? Din punctul meu de vedere, totul: textul, ideile, actoria, scenografia, regia. Spectacolul, ca întreg. Așadar sub orice formă vei ajunge în fața Teatrului Mic, întâmplător sau nu, eu te invit să intri pe ușile acelea pentru Anul dispărut. 1989.

Spectacol salvat de scenografie

D’ale carnavalului al Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, a venit în București în cadrul FNT, la Opera Națională, când eu eram studentă în primul an la UNATC. Și cum era perioada aceea în care alergam disperată să văd TOT ce se joacă, bineînțeles că n-am vrut să îl ratez nici pe acesta. Am intrat la spectacol cu noul și strălucitorul meu carnet de studentă la actorie, am găsit un loc undeva la balcon și am așteptat cuminte să înceapă. Și spectacolul a început. Și eu nu vedeam nimic. Sau mă rog, aproape nimic. Actorii erau niște punctulețe mișcătoare și colorate, într-un decor imens. Auzeam cumva ce spun, dar nu foarte bine, iar de văzut, nu vedeam mare lucru. Am încercat în prima parte a spectacolului toate trucurile: am vânat cu privirea toate locurile din față în speranța că o să văd unul liber, mi-am așezat strategic geaca sub fund ca măcar să văd mai bine de oamenii din fața mea, zoom cu camera telefonului pe fețele actorilor etc. Până la urmă am renunțat, m-am consolat cu gândul că spectacolul nu va ajunge până acolo departe, la mine, decât ca atmosferă generală și am ales să mă bucur de singurul lucru pe care puteam să îl văd de acolo din depărtare: o scenografie bine gândită și executată.

Spectacol plăcere vinovată

Nu știu să spun exact de câte ori am văzut Freakshow cu freakmanul acela de Florin Piersic Jr. De multe ori. De atât de multe ori, încât a devenit o plăcere vinovată. Pur și simplu mă agăț de orice ocazie ca să îl văd din nou: un prieten sau un coleg care nu l-a văzut, un spațiu nou în care se joacă etc. Îmi place să merg, să stau într-un colț al sălii și să mă uit la „omulețul” ăla și la ce mai joacă el acolo, pentru că de fiecare dată este altfel, altcumva. De fiecare dată descopăr încă un detaliu și încă un detaliu, de fiecare dată ajunge la mine altfel, mă amuză sau mă emoționează altceva. Îmi place să mă uit la spectatori, la reacțiile lor, îmi place atmosfera, îmi place tot ce se întâmplă acolo. Și de fiecare dată când mă duc, mă cert eu pe mine pentru că știu că în seara aceea se mai joacă și alte spectacole pe care nu le-am văzut și pe care ar trebui să le văd. Și cu toate astea, nu pot să nu-l revăd iar și iar și iar și iar și iar...

Spectacol care te-a complexat

Unul dintre cele mai frumoase spectacole pe care le-am văzut vreodată a fost Steaua fără nume la CCUNB. Nu am crezut că o să văd vreodată o punere în scenă a acestui text care să îmi placă atât de mult iar acum, nu cred că voi mai vedea vreodată o punere în scenă care să mă emoționeze și să mă umple de frumos, aproape până la a mă complexa, așa cum a făcut-o acest spectacol.

Un om poate să iubească în multe feluri, dar felul înduioșător în care au ales să o facă Nicoleta Hâncu și Alexandru Pavel în acea seară m-a făcut să mă gândesc cu adevărat dacă eu am iubit sau aș putea vreodată să iubesc un om astfel. Atât de simplu, inocent, curat, sincer. M-am simțit mică, am simțit că n-am iubit și că n-am trăit niciodată suficient, cu adevărat. Că nu am lăsat niciodată să intre în camera mea, măcar pentru o seară, steaua fără nume.

Spectacol care te-a dezamăgit

Acum niște ani, mulți ani, am văzut Egoistul la Național. Sau mai corect spus, am fost să îl văd pe domnul Radu Beligan în Egoistul. A fost una dintre cele mai dezamăgitoare experiențe teatrale pe care am trăit-o. Mă uitam la un om care își dorește să își facă meseria dar pur și simplu nu mai poate, și singurul gând cu care am plecat de la acel spectacol a fost cât de tristă poate să fie bătrânețea. Totul în spectacolul acela mi s-a părut aiurea. În loc să plec de acolo cu o poveste, am plecat cu acele imagini triste cu mașiniștii care îl duceau pe brațe, cu scenografia care nu îl ajuta deloc ci, din contră, parcă era facută să îl încurce și mai tare, cu imaginea dumnealui care citea textul de pe niște foi albe. Nu aș condamna niciodată un om pentru că își dorește să își facă meseria, dar am plecat de acolo cu gustul amar al bătrâneții, al neputinței umane în fața acestui prieten vechi și viclean, timpul.

Spectacolul pe care l-ai văzut de cele mai multe ori

Cinci ore cu Mario la Unteatru, în regia Marianei Cămărășan. Motivul principal pentru care m-am dus să văd acest spectacol de mai multe ori este că, pentru mine, ce face Florina Gleznea în acel rol este o lecție importantă de actorie. Farmecul ei, carisma, inteligența, bogăția nuanțelor pe care le-a descoperit într-o partitură atât de dificilă, forța și prospețimea cu care susține de fiecare dată spectacolul, toate aceste lucruri mă fac să nu mă satur niciodată să o revăd.

Spectacol care te-a făcut să-ți fie frică

Am văzut recent la Unteatru spectacolul Frig, în regia lui Alex Bogdan. Știam textul, îl citisem recent, știam că este un text dur. M-am dus la spectacol pregatită pentru ceea ce mă aștepta. Dar chiar și așa, am retrăit în timpul spectacolului senzațiile pe care le-am avut atunci când am citit textul, doar că la un nivel mult mai intens. Atmosfera simplă, rece, asemănătoare unui iad uman, pe care o creează spectacolul a născut în mine sentimentul de frică. Și nu orice fel de frică. Frică de om, de latura aceea la care, chiar dacă nu ne gândim întotdeauna, ea există în fiecare din noi. Adică slăbiciunile noastre, gândurile noastre, răul pe care suntem capabili să îl creăm chiar dacă nu suntem întotdeauna conștienți de asta, de ura din noi, din fiecare.

Mă uitam la spectacol, la jocul actorilor în acel decor simplu și rece si tremuram. Și nu îmi era frică doar pentru ce se întâmpla sau pentru ce știam că urmeză să se întâmple pe scenă, îmi era dintr-o dată frică de oamenii cu care stăteam în sală și, mai mult decât atât, îmi era frică de gândurile mele, de lucrurile pe care le-am făcut, de cele pe care nu le-am făcut, pe care aș putea să le fac, de brațele mele, de sufletul meu, de mine. Frică de mine.

Cel mai bun spectacol despre adolescență

Nu știu de ce, dar primul spectacol care mi-a venit in minte este Clasa noastră, spectacolul de licență al colegilor mei mai mari de la UNATC, coordonați de domnul Adrian Titieni. A fost primul spectacol pe care l-am văzut în incinta UNATC, în baraca roșie din curtea universității, într-un spațiu sufocant de mic, cu câteva locuri pentru public și cu tavanul care îmi gâdila fruntea. Știu că nu este neapărat un spectacol despre adolescență, că povestea poartă personajele din copilărie până la maturitate (trecând evident și prin perioada adolescenței). Poate pentru că eu eram adolescentă, poate pentru că și ei, actorii, erau încă niște adolescenți, dar mai mult decât povestea în sine, mi-a rămas amintirea unui suflu tânăr și talentat care descoperă o meserie și împreună cu ea, trece pragul adolescenței.

Ultimul spectacol văzut

Am revăzut, la începutul lunii, Omul Pernă (r: Eugen Gyemant) la Teatrul Act. Mi-a plăcut la fel de mult sau poate chiar mai mult decât atunci când l-am văzut prima dată. Sunt mult prea multe lucruri bune care se petrec acolo. Dar cred că cel mai important aspect, pe care nu l-am întâlnit prea des în scena teatrelor bucureștene, este că privești o echipă de actori foarte talentați, care joacă împreună într-un spectacol bun și sunt conștienți de asta. Și o fac cu maximum de plăcere, plăcere care te contaminează și pe tine spectator și te conduce în povestea lor. Nu știu care este adevăratul spectacol, să privești ce se petrece cu actorii pe scenă sau să îl privești pe regizor, atenția cu care își urmărește actorii la fiecare reprezentație. Dar știu că această echipă: actori - regizor - scenograf sunt ei, în sine, un spectacol.

***
Rubrica „Spectacolele lui”