City of Riri. Episodul 6: Friguri

De când cu ninsoarea din octombrie, mi-e din ce în ce mai greu să ies în pijama din casă. E deja decembrie și stau cu pisica Ana la fereastră. Soarele nu a răsărit nici azi pe strada noastră. Pisica Ana clipește la mine. Ne uităm una la alta întrebător, ea ar vrea să mă duc la Mega să îi iau ceva de înfulecat, eu aș vrea să fiu bărbată și să ies să îmi iau o bere pe care s-o beau lângă sobă. Soba e stricată, dar e drăguță de privit și când te așezi lângă ea te încălzește la inimă. Îmi iau inima în dinți, blana peste pijama, niște platforme care să mă mențină la înălțime deasupra noroaielor și scot un picior afară. Mă înțeapă toate vânturile nordului prin satinul pijamalei. Scot al doilea picior și strâng din ochi. Durere. Până ajung să ies din curte pe portiță, deja sunt amorțită și anesteziată de frig, picioarele mi se mișcă automat de-a lungul trotuarului. Jandarmii de la Ambasada Franței nu mai ies să discute în stradă despre care dintre ei e cel mai jalnic la poker. E doar unul închis ermetic în cutiuța lui de tablă și termopan, tace mâlc și privește fix. Pare criogenat. Homeless-ul Bruce din Piața Amzei poartă 3 șepci suprapuse, două geci descheiate boem să i se vadă tricoul de fotbalist și cântă cover-uri după Hrușcă. Îi dau o țigară să îi încurajez talentul, își ridică vocea trei octave că să-mi mulțumească în mare stil. Tanti de la parcare și-a făcut părul permanent ca să o încălzească mai bine la ceafă.

Intru la Mega Image cu sânge rece, mă ia în primire un curent cald de la ecuator. Zâmbesc involuntar, fălcile mi se descleștează, mă simt ca pe o oază minunată cu fructe exotice și cartofi prăjiți. Reducere de 50% la brânză? Viața e prea frumoasă. Mă plimb printre standuri cu un rânjet de plăcere, mă uit în gol la borcanele de bulion și roșii marinate, am uitat complet ce trebuia să cumpăr. O căldură molcomă mă adoarme. Vreau să rămân aici forever, la standul de conserve.

Cum mă apropii din ce în ce mai mult de casa de marcat, mă gândesc la cum aș putea să mă teleportez la casa mea înfrigurată fără să mă prindă frigul. Mă uit cu disperare la casier cum pune ultima pungă maro în punga albă cu leul pe ea și îmi cere niște lei. O lumină gri și dușmănoasă intră pe ușa de la ieșire. Scot nasul și primesc o palmă usturătoare. Vântul mă trage de păr, îmi bagă degetele în ochi și mă inghiontește de la spate. Fug îngrozită printre taxi-uri, în încercarea de a evita o coliziune calc greșit și îmi cade un nasture de la haină. A mai rămas doar unul care se ține șubred și stingher de o ață care nu îl vrea. Mă hotărăsc să îl tai și pe el când ajung acasă, pare trist și însingurat. O să port o haină de blană fără nasturi, slobodă și autonomă. Asta când se mai încălzește. Frigul trece orice bariere ca să ajungă la mine, îmi rupe nasturii, îmi dă gulerul de pe față, îmi intră pe sub pantaloni până sus în suflet. Nu îmi vine să cred când văd ușa de la casă, de entuziasm scap cheile, le ridic cu mâinile înghețate, bag în ușă cheia greșită, care e de fapt un stick de memorie. O scot, mai încerc una.

Ușa se deschide. Pisica Ana iese în curte și se tăvălește pe betonul rece. O momesc în casă cu cartofii prăjiți. Între timp evadează pisicul Hoț, care e adolescent și teribilist și se joacă de-a prinselea cu mine. În sfârșit trec pragul victorioasă cu amândoi pisicii amestecați în brațele mele, m-am încălzit de la atâta alergătura. Mă baricadez grăbită și scot limba la frig, pe geam. La vară o să fie cald.

***
City of Riri abordează orașul ca pe o scenă personală, scenă pe care intri zi de zi, în muzica traficului sau sub reflectoarele felinarelor. În această piesă de teatru, Riri încearcă să repereze scenele Bucureștiului, decorate în mod natural de acțiunea timpului și naturii, să găsească costume adaptate piesei și interpretări ale stărilor transmise de cadrele respective.

Fotografii de Riri Coco și Paul Tudosie.