City of Riri. Episodul 7: Dor de Bucureşti (2)

La 7 dimineața, când ieșeam din tura de noapte, pe drumul meu spre pat îmi plăcea să merg pe jos pe Calea Victoriei și să mă holbez la oamenii care se intersectau cu mine pe drumul lor spre birou. Corporatiști cu ochișori tulburi și înlăcrimați de somn își târșâiau eroic picioarele la servici în întunericul dimineții, deși nimeni nu urma să le ridice nicio statuie. Ca după revelion, le zâmbeam beată de oboseală, cu gura până la urechi. Cu fețele buhăite de somn, clipeau stingher și nu înțelegeau de ce eram așa fericită că îi văd. Le ziceam „Bună dimineața” și le trimiteam câte o rază de soare imaginară care îi făcea să ridice din sprâncene. Vedeam fire invizibile care ieșeau din gura mea și intrau prin a lor și scoteau de acolo niște cuvinte pe care mi le dădeau înapoi mie. Putea fi un 'neata scrâșnit printre dinți, un hmmm sau un simplu zâmbet. Salut. Pa.

***
Era primăvară pentru prima data într-o zi și mi-a apărut în față o țigancă în fustă cu imprimeu de pene și bluză cu puf, trei tonuri de galben și bleu se plimbau pe ea de la papucii de cauciuc până pe dinții de aur și prin batic.

- Ce frumos te-ai îmbrăcat! Ești incredibilă! îi zic fascinată.
- ...
- Și eu, nu?
- Daaa. Foarte frumoasă ești. Numai că eu nu sunt de aici. Sunt din Timișoara.

Dau din cap, o relație la distanță e grea. Ea e din Timișoara, dar oricine intră în București se transformă într-o mică insulă umblătoare, o oază exotică pe care naufragiezi întâmplător sau nu. O explorezi cât poți și apoi te avânți din nou în larg să cauți alt arhipelag. Aș bea o Timișoreana cu țiganca timișoreancă pe bordură și aș scuipa niște coji de semințe direct pe Magheru. Să întâmpinăm primăvara cu confetti.

***
De multe ori am stat ascunsă și m-am uitat pe furiș la muncitorii din fața Muzeului de Artă ce frumos mâncau cabanoși băgați în muștar La Minut, iar apoi apucau foarte hotărât o pâine și mușcau jumătate din ea. Foarte inspirată mergeam și îmi luam cartofi prăjiți unsuroși și maioneză cu usturoi de la Rechinu și mâncam cu picioarele în lac în Cișmigiu, peștii mă mușcau de picioare și eu hrăneam furnicile cu fast food, ca să fie ciclul complet.

***
Mă urc în taxi. Taximetristul zâmbește cu ochelari de aviator și un dinte ciobit în oglindă:

- Aici stai tu?
- Da.
- Stau și țigani?
- Nu.
- Ești țigancă?
- Nu cred. De ce?
- Așa. Eu sunt țigan.
- Ce mișto.
- Dar nu vorbesc țigănește...
- Nașpa.

***
Tramvaiul 41 scoate botul din curbă, e frig de crapă pietrele și brusc aud o voce vioaie și ghidușă lângă mine:

- Ahaaa! Vine! Fug până la capătul peronului și apoi îl prind din spate! zice un nene scund și mititel cu părul alb și două plase de rafie în mâini.

Fuge spre tramvai ca un kenian la maraton, firav, dar forțos, fără pic de artrită sau reumatism. Se intersectează cu tramvaiul și ajunge la capăt, apoi așteaptă să oprească tramvaiul în colțul opus și să deschidă ușile. O zbughește cu bucurie să facă un nou record la cursă de prins tramvaiul. Îl așteptăm la ultima ușă și îi facem galerie, ne-a luat direct pe vibe-ul lui de maratonist sexagenar. Victorios apucă bara tramvaiului și răsuflă din greu, zâmbitor.

- Credeați voi că e posibil așa ceva?!
- Nuuu!

Îl aplaudăm. S-a animat și vrea să le ofere un bonus admiratorilor. Începe un set de tracțiuni la bara de sus, însuflețite de hurducaielile tramvaiului.

Oamenii din București m-au învățat că într-un oraș de două milioane de locuitori poți să te simți ca într-un sătuc de douăzeci de suflete și să îi simți pe toți înrudiți într-un fel sau altul cu tine. Bucureștiul m-a învățat să trimit săgeți invizibile către oamenii lui și să îi înșir pe toți pe o rețea imensă în care suntem toți interconectați și circulăm unul prin altul. Luăm ce ne trebuie și lăsăm în loc o parte din noi în fiecare om prin care trecem. Ne îmbucureștim la infinit.