City of Riri. Episodul 8: Bucureşti. Salonic

Deși aș putea să scriu direct despre Salonic, îmi dau seama că nu pot judeca un loc decât în funcție de etalonul perfecțiunii, Bucureștiul. De asemenea, am nevoie să recapitulez motivele pentru care îl voi iubi pentru totdeauna. În afară de blocurile foarte non-comuniste și strălucitoare, cu palmieri și graffiti-uri sofisticate, am simțit de la început un subtil vibe bucureștenesc în cetatea Thessaloniki.

Îl simțeam când traversam stradă fără nicio zebră sub mine, făcând slalom printre mașini și zâmbind la șoferii treceau printre pietoni că într-o cursă cu obstacole. Cu încredere o luam orbește și contând pe cel de-al șaselea simț prin diagonala intersecției, dansând fericită pe muzică de claxoane.

Antrenată de hardcoreala din traficul bucureștean, treceam la pas liniștit printre mașinile care veneau din stânga și zburdam pe mijlocul șoselei așteptând să se oprească mașinile care vin din dreapta în coloană și să mă strecor cu delicatețe printre țevi de eșapament fierbinți și faruri strălucitoare.

Câinii vagabonzi m-au așteptat în stație încă din noaptea în care am sosit și m-au ghidat către cele mai fascinante tomberoane, exact că frații lor de peste mări și Dunări, musculoșii pufoși care fac legile în București, cu care seamănă extrem de bine de altfel.

Un aspect care trebuie îmbunătățit în București sunt pisicile străzii. Străzile din București nu au destule pisici și Salonicul mi-a confirmat că se poate să fie pe fiecare mașină câte o pisică care doarme și la fiecare tavernă câte 3 familii de feline pentru turiștii care aruncă cu cărnuri și Feta în ele, iar ele să sară care mai de care să se dea în spectacol cu abilitățile lor bucale.

În Bucureștiul din Salonic, țiganii greci pun manele să cânte pe telefon când merg pe stradă, îmi fac ochiul și îmi șoptesc printre dinți ceva în țigănească sau greacă, aceste două limbi jucăușe care se aseamănă și se adună, iar eu zâmbesc cu toți dinții și le trimit un pupic dulce. Ei se plimbă dimineață pe străzi și urlă și ei după fiare vechi, dar nu doar fiare, ci orice fel de gunoi. Este o mare competiție la tot ce ține de gunoi în Salonic, prețiosul gunoi grecesc este scormonit de toate categoriile de oameni, inclusiv de șeful firmei unde lucrez eu. Bișnița atinge cote maxime și grecii nu se dezmint de faima de negustori pe care o duc cu ei de mii de ani. Gunoiul acesta prețios e mereu cerut, cumpărat, furat, vândut, revândut la suprapreț la alți colecționari de gunoi. Dar de fapt, gunoiul nu este gunoi și nu există gunoi pentru salonicieni, ca și pentru bucureșteni, care depozitează infinituri peste infinituri de lucrușoare în magazii, garaje și pe rafturile de onoare din sufragerii.

Bucureștiul din Salonic e ușor accesibil, există un portal pe fiecare stradă și în fiecare tomberon. Intru cu plăcere de fiecare dată.

***
Jurnalul lui Riri.