În Soplica e adevărul, şi adevărul nu mai poate fi ascuns

Nimeni nu-ți vorbește de identitate când pleci cu Erasmus. Faci asta fie că-i loterie, cum mi-a zis un prieten, și primești o groază de bani de la Uniunea Europeană, fie pentru bețiile tratate la cursul de a doua zi, că, te-ai decis tu moț să vezi cum se învață în țară, fie pentru prieteniile întreținute cu Skype după.

Oricum o iei, Erasmus e viață trăită neînjumătățit, iar de aproape cinci luni de când sunt cu bursă în Varșovia m-am convins de asta.
_

Azi plec acasă. Acum că totul se termină, simt că nu s-a întâmplat nimic, sau nu destul, că am dormit și că m-am trezit speriată că n-am paișpe picioare sau ochi odihniți să văd mai multe. Dar tocmai am prizat tutun ieftin super mentolat pentru prima dată și îmi curge nasul. Azi am fost la un restaurant cu teren de golf pe tavan, după Crăciun, anul trecut, la un muzeu de sex. La început de Erasmus, la #blackprotest și Auschwitz. Știu să cer numere de telefon în poloneză, să trimit pupici în maghiară, să mulțumesc în portugheză. Am „soție” british, iubit polonez care desenează pe ziduri, am făcut infecție de piele, dansat cu zeci de spanioli pe-un vapor pe Dunăre, în Budapesta, am cunoscut un turc cu 120 de verișori, și descoperit Soplica – votca polonezilor cu aromă de nuci, de banane, gutui, vișine, zmeură.

Lucruri s-au întâmplat și se întâmplă. Mi-era frică doar că nu plec.

Până să-mi spună Lavinia, o prietenă și colegă de grupă la facultate, de Erasmus, nici nu știam că sunt speriată să încerc. Ea voia să plece dinainte de liceu, iar ultimul an de facultate însemna și ultima șansă să facă asta. Eu credeam că nu poți să pupi licența cu petrecutul prin alte țări și să nu se lase cu giugiuleală proastă între ele.

Dar trebuia să plec și s-o fac măcar pe asta, pentru că mie mi-e frică să fac. Iar în capul meu, să te arunci din lac în puț, adică să anulezi fobia cu altă fobie, e formula magică.

„Identitatea nu e fixă”, am auzit vâjâind în boxe anul trecut, când am fost la repetițiile pentru Institutul Schimbării, un spectacol despre șase persoane transgender din România. Tot pe atunci, înainte să mă înscriu pentru Erasmus, nici nu știam ce mai sunt sau ce vreau. Aveam insomnii și dacă eram sigură de ceva era că în trecutul meu n-a existat echilibru.

I-am zis educatoarei de la grădiniță să se pensioneze pentru că țipa și ne speria pe toți, am alergat primul bully al lui frate-miu cu o creangă, și în același timp mă urcam într-un nuc din spatele casei căruia-i spuneam că mi-e frică de univers. Credeam că n-o s-ajung să fiu fericită pentru că „se pare că” fetele trebuie să placă doar băieți, iar băieții doar fete, iar eu, pe la gimnaziu, eram îndrăgostită de două moțate, încercam să mă piș din picioare, să prind un curcubeu și, conform legendei, să devin băiat și să nu-mi mai fie frică să ies din casă. Cum n-am prins curcubeul de coadă, am rămas cum eram – fără încredere în oameni și fără să arăt cuiva că sunt vulnerabilă.

Nu i-am zis niciunei fete c-o iubesc și prea târziu i-am spus mamei mele că în liceu voiam să merg la psiholog. Mi-am scos colajele în lume după doi ani, și-am început să ies la date-uri când fostele colege de generală și de liceu postau deja selfie-uri cu burtica de graviduță pe Facebook.

Colac peste pupăză, nu mai voiam să fiu hate-ărița din liceu sau primul an de facultate. Voiam să lucrez cu empatie, așa că trebuia să încep să mă găsesc și accept pe mine cea vulnerabilă.

Voiam să mă dezbrac și să pun straturi noi pe mine. Voiam școală nouă, oameni noi, povești noi, să mănânc altceva, să respir până și alt aer.

Așa c-am aplicat la Uniwersytet Warszawski, la Jurnalism, iar, în septembrie, anul trecut, am plecat spre Polonia împreună cu Lavinia, o mangaliotă strașnică după care-a leșinat tot căminul în care stau și care, după, cum glumim noi, m-a scos în lume, susținut online, cu inimi la toate colajele postate, iar offline cu pupici, „fato, ce sexy ești”, când probabil aveam un corn-coș pe frunte. Mi-a dat apă minerală și pastile când nici nu mai aveam ce să vomit și două palme pe stradă, în Praga, când aprope am leșinat din cauza frigului.

În aeroport, când am venit în Varșovia, ne-a așteptat chiar mentora ei, Karolina, trimisă de programul ESN, organizația studențească care dă petreceri nu proaste, dar bune doar în prima lună ca student bursier. Karolina avea zâmbet-bărcuță de hârtie, cu colțuri prinse-n josul urechilor și păr blond ca mai toți polonezii. Mi-am făcut curaj să îi complimentez ochelarii cu rame transparente după ce-am luat primul autobuz, ne-am uitat pe geam și ne-am zis: Polonia e verde! Am băut un suc tradițional, ceva apă îndulcită cu zahăr și am închis ochii când am deschis ușa camerei de cămin: un culoar lung, un dulap cu fluturi, frigider cu Scooby Doo și-o gogoașă lipite pe el, două paturi, birouri și-o chiuvetă cu bec pe senzori.

Cum înveți să mergi pe bicicletă, am învățat și eu să fiu studentă Erasmus: la început, doar fantezia că poți pedala pe lângă copiii cool te prinde. Te urci pe șa, te dai jos. Mergi la petreceri, clătești gura cu alcool, te uiți la coarnele bicicletei, la alt pahar de bere. Tot așa până faci julituri în genunchi de la căzut, sau vomiți pe stradă sau în baia de cămin. Eu știu să merg pe bicicletă, așa că fantezia și căzutul s-au trăit pe jumătate. Mai ales în prima săptămână, când nici n-ai atâtea haine curate pentru câte petreceri sunt organizate.

Dar am zis că am venit aici să (mai/mă) schimb, așa că am pus nădragi și tuș pe pleoape, am dansat pe Rihanna, pe muzică spaniolă, pe Salam și Dragostea din tei prin cămin, pe melodii pe care le-am uitat după „săptămâna de introducere” (în petrecut și spart de bani).

În primul weekend aici, am mers cu mentorul meu la o petrecere în apartamentul unor prieteni de-ai lui. Așa am aflat de disco polo aka manele în poloneză și că toți petrecăreții erau leșinați după Sandu Chiorba (Sandu Ciorbă), de care eu nici nu auzisem. Când a venit poliția și nimeni n-a mai mișcat din șolduri, am ajuns în stația de autobuz unde-am vorbit cu alți polonezi de fotbalul românesc, de Hagi, de Gică Petrescu și de Inna.

În tot timpul ăsta m-am simțit singură. Știu asta pentru că mi-am notat în primul carnețel cumpărat aici că, uneori, singura conexiune pe care o interceptez e cu umbrele oamenilor care vin la toaleta etajului meu din cămin. Acum că mă gândesc la asta, cred că doar îmi era teamă că n-o să mă bucur de viața Erasmus cum se bucură studenții care fac poze în grup și selfie-uri cu toate monumentele orașului.

Dar înainte de petreceri sau umbre pe sub ușă, au fost două săptămâni de cursuri de poloneză. De trezit în fiecare dimineață, de citit cuvinte consonantice care nu ți se lipesc de creier, de numărat de la 1 la 10, zero, jeden, dva... dziesięć. „Limba asta e groaznică”, mi-am zis atunci, și-am ținut-o tot așa până în octombrie, când am întâlnit un băiat polonez, și m-am îndrăgostit, și am făcut concurs: „Care știe mai multe cuvinte în română/poloneză?” Iar acum știu să comand cartofi cu salată de varză la cantina universității, să întreb dacă aveți probleme cu calculatorul, să spun „zawsze, zawsze, zawsze”, adică mereu, mereu, mereu.

Odată cu dusul la cursuri de poloneză a venit și holbatul la campusul Universității din Varșovia: cu clădirile facultăților, toate albicioase, cu ziduri înalte, voinice, cu cabinet medical, cu bancomate, cu cantină, cu secretariate, cu sandwich-uri proaste, dar care te scapă de foame, cu wi-fi pe care nu am reușit să-l folosesc, și un pub universitar unde merg toți pentru că poți fuma înăuntru. Lucruri pe care le aveam și în București, dar nu în același loc.

Tot în fața campusului, în octombrie, am mers fără voce și-n negru să protestez inițiativa guvernului polonez de interzicere completă a avortului, care ulterior a fost și respinsă. Se făceau două săptămâni de când mă mutasem și-a fost prima oară când am prins ploaie în Varșovia de mi-a curs șiroaie pe coloană, până-n șoșoni. La proteste mai fusesem și acasă, în București, dar până la Black Protest, nu experimentasem pichetatul în grup ca niște sardine îngrămădite sub umbrele. Vedeam cum mușuroaie de oameni în negru ieșeau din mașini, autobuze, campus, se adunau în Piața Centrală și începeau să strige: Women rights are human rights!

Cu ceva zile înainte, pe messenger sau prin cămin, deja se vorbea despre asta. Mulți dintre noi nici nu știam bine limba sau orașul, dar am realizat că, dacă tot urma să locuim în Varșovia șase luni, puteam la fel de bine să ne implicăm.

- Hello tu.
- Da?
- Ce faci luni?
- Port negru.
- Deci mergem?
- Mergem!

Și am mers, pentru că, pe câtă istorie de postere neconvenționale de-o sută de ani și artiști moderni care vorbesc despre feminism, libertate de exprimare și drepturile omului are Polonia, țara asta pare că se cenzurează de-un an încoace, odată cu formarea noului guvern. Oamenii știu, așa că până de curând au ieșit în stradă să protesteze beția de proiecte legislative sau decizii pripite neconstituționale, precum datul afară al jurnaliștilor din săli de ședințe sau reforme în Educație de care abia afli și din presa locală. Nu mai spun că pe-a lor prim-ministră o cheamă Beata.

Tot în Varșovia, pe lângă haos și beție în pub-uri sau politică, am descoperit cea mai gustoasă, și mă jur pe Elvis și pe toți sfinții când spun asta, supă: Zurek supy, cu ouă fierte și cârnați. Ce-ai mânca la mamaia, dacă ar fi poloneză, și ce ți-ai comanda în restaurante, pentru că e prea ieftină și bună să nu.

Cât despre cursuri, am impresia că am vorbit aici mai mult decât o făceam în România. Nu știu dacă a fost așa pentru că uneori am fost mai puțini de zece în clasă sau pentru că profii au pus tumultu’ de întrebări. Dar până acum câteva zile, când am avut ultimul curs, am întors pe șapte părți social media, influența ei asupra campaniilor prezidențiale din America, fact-checkingu’, Journalism Culture în diferite țări din Europa. Ceea ce a funcționat numai bine cu o clasă de expați din Rusia, Finlanda, Germania, Italia, Spania, Slovenia, Anglia.

Ce n-am înțeles nici eu, nici Lavinia a fost cursul de „Discurs în media”, unde, pe lângă teoria despre semiotică de care am dat și-n anul doi de Jurnalism, ascultam Cohen, plângeam la părți din Hachiko, vorbeam de alpiniști polonezi și sporturi extreme, despre povești de dragoste din cărți și filme. Până și examenul final a fost un amalgam de întrebări la întâmplare: când a fost interviul x cu Oprah, ce polonez nu a urcat pe nu știu ce munte, cine a murit primul după descoperirea mormântului lui Tutankamon, în ’22.

Viața de cămin, pe de altă parte, m-a făcut să vorbesc mai puțin decât la cursuri, să ascult mai mult și să nu (prea) judec sporadic. Țin minte și-acum când am venit grăbită din bucătărie ca să-i spun Laviniei: Vaaai, am văzut un rapper în bucătărie. Am fost semi-pișată pe mine de frică. Zău! Tipul avea lanțuri, nădragi, o mână de păr deasupra cheliei, tatuaje, mușchi. Săptămâni mai târziu am aflat că e la doctorat, că știe mai multe limbi decât mine și că vrea să predea slovacă. Am dansat împreună, făcut un concurs de clipit (pe care l-am câștigat) și m-a tras deoparte când mi-a zis: Circulă un zvon prin cămin cum că ești genială!

Ce m-a liniștit a fost mâncărimea din degete și rânjetul de copil zănatic pe care-l făceam când lumea mă întreba de ce sunt la Jurnalism sau cum de colaje. Am vorbit de puterea poveștilor ca o casnică care-și ademenește vecinele și le convinge că bărba-su e cel mai tare mofo de pe scară. În tot timpul ăsta, cât scrisul și ciorba mea de casnică se întâmplau să clocotească singure sau deloc, eu luam pauze de țigară la etajul șase cu flăcăii căminului – așa am trimis și acceptat zeci de cereri de prietenie pe Facebook, iar lumea a aflat că meșteresc colaje. Doi dintre flăcăi, un portughez numit Coehlo și un ceh, Kuba, au căzut în patima colajelor și mi-au zis, pe rând: Chestia asta m-a prins mai tare decât iarba sau băutul!

În curând o să mă întorc și o să îmi schimb descrierea pe Insta din „maker-of-things, Bucharest/Warsaw”, doar în București. N-o să mai găsesc supă Zurek în restaurante, o să vorbesc din nou doar română, o să ascult Pastoman, un cântec polonez popular, dacă mi se face dor de-aici, o să îi scriu scrisori lui M., iubitul polonez, dacă mă simt singură, o să vorbesc pe Skype cu Kuba despre colajele cu starlete porno din ’80 pe care le face, o să plâng cu Lavinia când n-avem poftă de licență. N-o să mai văd oameni pe stradă cărând plase de la Biedronka, super-marketul ieftin al Varșoviei, n-o să mai plătesc șapte zloți ca să-mi spăl nădragii purtați c-o zi înainte la cine știe ce petreceri îndesate cu fum de țigară și miros de votcă care-ți crapă stomacul, n-o să mai petrec miercurea în Klub Park, peste stradă de cămin, unde berea e gratis până la unu’ noaptea.

Rămân manelele și frica, dar nu cea de încercare, pentru că, așa cum am decis aici, departe de țară, sunt mai hotărâtă ca niciodată să fac tot ce vreau să fac știind că n-o să-mi fie ușor.

Și vorba lui Salam: „N-am interes, ca să te mint / Eu îți spun mereu ce simt. / Cu-adevărat, eu simt ceva. / Că mi s-a schimbat viața.”