O fată cuminte n-are sânii la ea

Am învățat de la 13 ani că nu e bine să merg singură noaptea pe stradă (sau chiar ziua!) și la 17 ani mi s-a spus să port pantaloni dacă plec seara de acasă. În cazul acestui subiect, viața cam bate filmul.

Am văzut multe măgării la viața mea, de la amuzanți care fac „scrisori deschise” pentru fetele care se machiază, la tipe care învață alte tipe cum să fie feminine, la profesoare care simt nevoia să îmi spună că nu mă îmbrac neapărat indecent dar îmi port hainele mai nu-știu-cum și să nu le mai port așa, până la dirigintele care de 4 ani trâmbițează că el pentru pletele și barba băieților merge până în pânzele albe în timpul consiliului profesoral, însă pentru „fetele stridente” nu ridică nici un deget și că fiecare gaură nouă dată în ureche e un punct scăzut la purtare (se mai poate trece cu media 4?). Ce legătură au toate astea între ele?

Toată lumea are ceva de spus în legătură cu vestimentația noastră, mai puțin noi.

Când mi-am întrebat o prietenă de ce nu este feministă mi-a răspuns cu „Pentru că nu am nevoie de nimeni ca să mă protejeze” și mi-am dat seama că vin atât de multe semnale de peste tot, că social media e împânzită de feminism pentru că e la modă. Este la modă să fii feministă, este la fel de la modă să fii antifeministă. Am vrut să-i spun că nu despre asta e vorba în feminism, că ești feministă tocmai pentru că nu ai nevoie de nimeni să te protejeze, societatea în care trăiești îți permite să te aperi singură și deci poți să îi aperi pe ceilalți. Când trăiești bine ți se face frică să nu ți se întâmple ceva rău și uiți că nu ești singura persoană de pe Pământ. La o întâlnire unde se dezbătea feminismul am aflat că: a. feministele de ieri vor să nu mai stea la cratiță iar feministele de azi nu mai vor să le bârfească celelalte fete pe Facebook, b. femeile și așa au destul și controlează totul din umbră, c. bărbații care susțin că sunt „feminiști” (cât tupeu!) nu înțeleg pentru ce mai e nevoie să lupte, d. femeia din ziua de azi are orice bărbat vrea, are job și poate să facă tot ce dorește.

Cum adică LGBT? Ce legătură au bărbații gay cu feminismul? Cum adică e o problemă cu jucăriile de fete și de băieți? Pe vremea mea fetele aveau păpuși și băieții mașinuțe! E clar patologic dacă un băiat crede că e fată sau o fată crede că e băiat. Pe vremea mea nu exista așa ceva, dom’le!

E simplu: în epoca de piatră femeia stătea cu copiii și bărbații vânau.

S-a întors lumea cu fundul în sus că nu-și mai știe nimeni rolul adevărat! Dacă o familie e formată din două mame sau doi tați unde dispare mult temuta frază „Să vezi ce-ți face taică-tău când ajunge acasă!”?

Nu-mi face nimic, că pe mine m-au învățat ai mei respect, nu frică.

Ca să fie clar: nu-mi dau foc la sutien și nici nu cred că un compliment mă obiectifică. Nu suntem ideologii ambulante: câte femei, atâtea toane, atâtea feminisme. Nu mă ofensez mai repede decât un bărbat care aude cuvântul „feminism”. You know how it goes: începe să pulseze o venă la tâmplă, își dă ochii peste cap și spune condescent „n-am nimic cu voi dar…” (Aici se vrea introdusă o memă din aia bolnavă cu „TRIGGERED”). Și cică noi urâm bărbații. Săptămâna trecută am citit un articol scris de un boșorog care spunea că el nu înțelege de ce vor toți spații sigure, că ce sunt alea și la ce ne trebuie political corectness, că toate astea îi iau lui din dreptul la liberă exprimare. La naiba cu americanii ăștia, nu le convine niciodată nimic: le-au luat sclavii și acum le-au dat dreptul și să vorbească! 

De când m-am născut mi-am dorit să fiu băiat (o postfeministă îmbrăcată în zorzoane ar spune „oricum femeile sunt mai bune de atât!”): am crescut printre băieți și asta mi-a dat libertatea să îmi explorez identitatea; aveam camera roz și mă jucam cu păpuși iar seara îmi puneam pantaloni și plecam cu bicicleta prin cartier. Am crescut și mi-a fost rușine cu camera mea roz, cu hainele mele roz, cu pălăriile și pantofii de lac – purtam blugi largi, tricouri negre, teniși și am început să mă joc jocuri pe calculator ca o veritabilă one of the boys. Mă simțeam superioară față de celelalte fete pentru că în loc să stau să plâng după băieți, eu ieșeam cu ei pe afară și mă aduceau acasă. Nu unul, ci o gașcă de băieți ocoleau drumul spre casă numai ca să mă lase pe mine unde eram în siguranță. Apoi a dat pubertatea în noi:, eu am început să mă machiez și să port pantaloni scurți și ei au început să își facă prietene. Țin minte și acum că într-o zi am experimentat cu niște fard și am fost întâmpinată cu „ești machiată până-n gât!”. Mi-am făcut din farduri și tocuri arme și totuși tânjeam după tricourile largi. Mi-a luat mult să-mi dau seama că nu trebuie să fiu nici una, nici alta, că feminitatea și masculinitatea sunt chestiuni mult mai profunde decât ce ai între picioare sau ce porți, și că poți fi amândouă. Fie simultan, fie alternant.

Cineva m-a întrebat de ce îi spune feminism și nu bărbățism, că și ei plâng și îi bate lumea pe stradă.

Pentru că atunci când un băiat plânge i se spune să nu mai se comporte ca o fetiță. Pentru că atunci când verișorul meu de opt ani spune că vrea să facă dansuri, părinții lui îl duc la fotbal pentru că dansurile sunt de fete. Pentru că atunci când i-am spus mamei mele să-mi ia o consolă de jocuri mi-a spus că jocurile sunt pentru băieți. Pentru că degeaba suntem mai multe femei decât bărbați pe Pământ, tot ei au mai multe șanse la educație. Pentru că violența bărbaților de multe ori provine din sentimente pe care le-au închis în ei și au putrezit, de teamă să nu pară sentimentali. Pentru că bărbații care sunt victime de abuz nu spun prin ce trec. Niște cercetători au demonstrat că de fapt bărbații și femeile nu au creierul aranjat diferit (dar nu trebuie să crezi tot ce citești pe Internet!). Să-mi mai spună mie cineva că femeia peșterii a stat la cratiță pentru că așa voia ea și nu pentru că i s-a dat cu bâta în cap, c-o să-i pun cianură în ciorbă.

Urmează ceva impertinent: am avut norocul, totuși, să trăiesc în România postcomunistă, într-un oraș cât de cât dezvoltat, unde fetele nu se măritau după liceu și fără facultate, pentru că toată lumea trebuia să muncească: femeia era doamna inginer și mamă. Și asta ni s-a transmis și nouă; bunică-mea are mereu același discurs: „Mai întâi cariera, mamă. Apoi dragostea.” Și totuși, când m-am născut, în sala de așteptare, bunicii mei și tata au oftat: primul născut din generația mea era fată.

O fată bună e cuminte, amabilă, modestă și frumoasă. Un băiat bun e ambițios, are bani și e inteligent.

Când eram mai mică, mama mi-a spus: „Fetele sunt ambițioase, băieții se dezvoltă mai greu, sunt mai înceți și mai leneși”. Am crescut și fetele ambițioase s-au pierdut pe drum, au rămas doar câteva care noaptea plâng înfundat în pernă pentru că altcândva nu li se permite; nu odată am auzit fraza „eu nu plâng în public pentru că nu vreau să vadă lumea că sunt slabă” (e nevoie și să plângem, doar suntem sentimentale!). Mă întorc la ce am spus mai sus și constat că fetele ambițioase suferă un fel de masculinizare pe măsură ce cresc, pentru că altfel nu simt că pot să fie luate în serios. Unei tinere poete i s-a spus că scrie poezie feminină (de parcă ar fi un lucru rău!), alta a fost lăudată că nu scrie cu brizbiz-uri și floricele siropoase. Se pare că e totuși o problemă cu lucrurile astea tipic feminine pe care le tot criticăm și nu le acceptăm. Nu-i bine nici să fii o leșinată, dar nici prea radicală, nu trebuie să te aranjezi prea mult, dar nici să nu te aranjezi prea mult, nu ai voie să faci nici prea mult, nici prea puțin sex; toată ființa noastră e un nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cât tupeu să îmi ceri echilibru după sute de ani cât m-ai ținut închisă pentru isterie.

„Dacă spui un banc cu blonde, toată lumea râde. Dar știi de ce sunt așa de scurte? Ca să le rețină și bărbații.” Hahaha. Haha. Ha. Trebuie să fiu amabilă și să râd la bancurile cu blonde și femei în bucătărie, dar dacă spun gluma asta o să fie liniște. Trebuie să fac tot bancuri cu blonde. Sau cu negri. Sau cu unguri. Sau cu somalezi. Sau cu țigani. Sau cu o blondă, o brunetă și o roșcată.

La dracu’, sunt feministă, nu amuzantă; eu sunt aia care se supără și din cauza mea nu mai puteți să faceți glume. Mă duc să-mi tund bretonul foarte scurt și să postez pe Tumblr.

***
Sugestie de playlist.