poezia în kare scrie totul

Pe un fundal negru dreptunghiular găseşti nişte versuri albe. Şi la propriu, şi la figurat. Scurte, la obiect, dar care te lovesc exact unde trebuie. Dacă-ţi ridici ochii când mergi prin centru, o să le observi şi o să te opreşti, citind poeziile lui zzmeu. Pseudonimul ăsta a fost ideea unei prietene de-ale lui, artistă „într-o mie de feluri”. Asociind arta urbană cu misterul, şi-a dat seama că oamenii chiar tind să empatizeze mai bine cu ceva anonim, necunoscut. A pus cap la cap lipsa zâmbetului, privirea mereu serioasă şi bâlbâitul la emoţii, şi i-a ieşit zzmeu.

Povestea lui începe tot cam pe la vârsta basmelor cu zmei. Nu ştia să scrie, dar îi dicta bunicului scurte poveşti, iscălite în paginile goale din agenda cu itp-urile de la maşină. Odată ce a învăţat cum stă treaba cu literele negru pe alb, a prins obsesie pentru litera „K”. Poate de la prenumele lui grecesc i s-a tras, nici el nu ştie. Cert e că prima poezie a fost inspirată de Jessie din Copiii de la 402 şi era despre un iepure botezat MkKoy.

Abia prin gimnaziu, profa de română şi cele 6 minute de creativitate de la finalul fiecărei ore l-au făcut să îşi dea seama că are o voce. Până atunci, îi dedicase mamei o Karte în Kare sKrie totul, dar aerul de mic Kant din el (sper că va daţi seama că referinţa către acest filosof are motive evidente) nu-i fusese recunoscut. Cu gândul că „ar trebui să facă ceva cu scrisul”, a terminat primul roman în anul în care îşi făcea buletinul. Personajul lui american din Los Angeles a ajuns să fie citit de directorul editorial de la All. Omul a fost direct şi sincer, dar pe cât i-a tăiat avântul, pe atât i-a umplut braţele de cărţi pe care să le citească şi care să îl inspire pentru ceva altfel, cu care să revină. Zzmeu s-a întors abia după doi ani, cu 50 de pagini ale unui roman nou. Auzise Love Is Blindness de la Jack White şi îşi imaginase povestea unui băiat orb care îşi recăpăta vederea doar când visa. Atunci a învăţat că nu poţi să scrii despre ce nu ştii, aşa că a primit alt teanc de cărţi şi altă invitaţie de a reveni.

Şi nu a mai făcut-o. A intrat într-o perioada ciudată, un fel de criză de identitate artistică. Credea că nu înţelege ce şi unde greşeşte, abia acum dându-şi seama că nu era nimic greşit, ci că îşi căuta vocea. Percepţia asta iluzorie l-a lăsat cu multe idei neterminate şi, pe la 19 ani, a colecţionat ficţiune scurtă într-un blog numit Pastila cu nuvele. Cei 2000 de oameni care îi citeau creaţiile au fost o primă confirmare anonimă şi colectivă, în ciuda căreia a abandonat proiectul într-o altă încercare de regăsire a stilului. Cam pe atunci l-am cunoscut şi mi se pare fascinant că nici prin cap nu îmi trecea ce pasiune pentru scris împărtăşeam cu el sau ce poveste avea în spate.

Intrat la facultate, a uitat de scris, rămânând cu convingerea că „nimic nu suna real”. Până în anul 2, când s-a trezit admirând acelaşi tablou cu o fată cu pălărie undeva prin MNAC. Era studentă la Limbi Străine şi au început să vorbească de poezie. Nu mult după, într-o seară petrecută în Eden, ea i-a demonstrat că şi el poate scrie versuri. Cumva, „kartea kare konţine totul” din copilărie s-a transformat în poezia care înglobează întregul. Tocmai îşi găsise cel mai potrivit mod în care să-şi exprime orice stare copleşitoare într-o bucăţică de esenţă.

Aşa că a început să scrie poezie la greu, dar cu întreruperi de la versuri când îşi aducea aminte de prozele vechi, abandonate. Conturase chiar şi un „cimitir al personajelor”, plin de dialoguri scurte, în care căuta să păstreze în viaţă figurile neterminate. Nu a ţinut nici asta şi s-a reîntors la poezie, construind un volum din două părţi: prima se numea Uite, mami, un artist şi era o antologie de mici observaţii cinice a tot ceea ce ne înconjoară. A două se intitula Uite, mami, sunt artist şi cuprindea primele poezii, dar pe care nu le mai simţea ale lui. A rămas un alt proiect abandonat (dar sper, undeva în adâncul meu, să ţină bine la păstrare jocul de cuvinte al titlurilor).

Şi ajungem la poeziile semnate zzmeu, ce se datorează unei fete nenumite care i-a schimbat azimutul, ceva ce nu se întâmplase de ani buni. Tot ce se strângea în el şi nu putea să îi spună s-a revărsat într-un şuvoi de versuri subtil adresate ei. Cornul ăsta al abundenţei l-a lăsat cu un volum de 70 de poezii, dacă tot veni vorba despre tine, o oarecare alternativă la a-şi pierde minţile din cauza ei. Deşi şi-a dat seama că toată povestea cu ea nu a făcut decât să îl consume, în final, s-a găsit pe sine, şi-a descoperit vocea, pe care simţea nevoia să o facă auzită. Şi-a ales cel mai crud mediu cu putinţă, strada, şi a început să facă paste-up-uri lipite noaptea cu un clei meşterit în casă. Iar gândul că va veni iarna şi nu va mai putea lipi nicio poezie l-a făcut să picteze un perete de Instagram, unde îl identifici prin ilustraţiile monocrome ale prietenilor şi cele trei culori ale versurilor: negru, alb şi auriu (dacă nu mă crezi, uite).

I-a luat mult până să rămână la paleta asta, până să găsească o stabilitate în modul în care voia să îşi scoată creaţiile la lumina. Cumva, am ajuns să cred că fiecare din cele trei culori are o semnificaţie. Poate că negrul îi surpinde agonia asta existenţială prin care a trecut până să-şi găsească timbrul, stilul. Poate că albul a fost trecerea de la nevoia de dialog la un monolog interior, observând că oamenii din viaţa lui au avut mereu un rol de muză. Iar auriul îl asociez cu poezia propriu-zisă. Descifrată sau nu, e o fărâmă din sufletul lui pe care o poţi împrumută pentru un timp sau o poţi păstra pentru totdeauna, pentru că, în fond:

dacă tot veni vorba
despre tine,
ţin'-te bine,
draga mea.