Astra Film Festival: Singurătatea locuieşte la bloc

Gabriela Piţurlea | 26 Oct 2016

Interviu cu regizorul Miki Polonski despre

Vocea unui bărbat răsună în blocul de locuințe sociale din orășelul Bay Yam, care arată ca o închisoare. „Iar țipă Sioma?”, întreabă o vecină. „Nu, azi cântă chiar drăguț. Nu țipă”, spune Anya. Sioma face ture, ture prin fața televizorului, așteptând telefonul săptămânal de la Raya, iubita lui din tinerețe, cu 10-15 ani mai mare. Sioma deschide cutia poștală și se uită lung înăuntru, ca într-un tunel. Sioma e bătrân și singur, prizonierul unui acasă de unde nu mai poate fugi.

Majoritatea locatarilor sunt bătrâni cu situații materiale precare, mulți sunt bolnavi și împovărați de tot ce au trăit. Lena e o rusoaică care, într-un an jumate, și-a pierdut și soțul, și cei doi fii, iar acum locuiește într-un apartament de 20 mp împreună cu soțul ei israelian. „Dragoste la bătrânețe”. Valentina, omul de bază din bloc, povestește cum a pierdut trei sarcini, snopită de soțul gelos. Sandra, o Patti Smith sfrijită, cu ochelari de John Lennon, își trece timpul cu operă la TV, cărți și țigări. Dostoyevsky e marea ei iubire.

Miki Polonski filma ceva scurt în clădirea unde locuiește unchiul lui, Sioma, pentru scurtmetrajul de facultate Ten Buildings Away, când și-a dat seama că ar vrea să facă un documentar despre oamenii care locuiesc acolo. A aplicat cu ideea la o finanțare și a câștigat premiul I. 1 Building and 40 People Dancing e filmul lui de absolvire.

Polonski s-a născut în Israel, din părinți ruși. După ce a terminat armata, a pornit-o prin lume. A stat un an în America de Sud, trei ani în SUA, o vreme prin Africa de Sud. Acum cinci ani, s-a întors în Israel cu gândul să studieze psihologie, dar, mai mult din întâmplare, a ajuns să aplice și să fie acceptat la facultatea de Film. Are 34 de ani, câteva scurtmetraje de ficțiune în portofoliu, și nu se mai vede făcând altceva decât să scrie și să regizeze.

Deci documentarul a pornit cumva de la familia ta.


Da. Unchiul meu locuiește acolo și când eram copii nu-l vizitam, poate numai împreună cu părinții o dată pe lună. M-am temut de clădirea asta toată copilăria. Sioma e schizofrenic și pe atunci era un pic violent cu bunica mea. Boala lui mintală a afectat întreaga familie. Dar când studiezi Film și înveți despre filmul documentar, ajungi să te întorci spre poveștile tale personale, spre lucruri din adâncul tău. Așa că m-am apropiat treptat de el, ne-am împrietenit, și apoi ideea de a face filmul despre clădire și despre el a venit natural.

Ce-ai descoperit odată ce ai ajuns acolo? Cum te-ai familiarizat cu oamenii și cu blocul?


În primă fază, a fost greu. Sioma era singura mea portiță de acces, datorită lui m-am putut apropia de celelalte personaje. La început de tot, ne plimbam amândoi noaptea prin clădire și el îmi spunea ce se întâmplă în spatele fiecărei uși, din perspectiva lui. Inițial mă gândeam ca documentarul meu să fie făcut fix așa, din acea perspectivă, dar ulterior mi-am dat seama că nu era în regulă să fac asta. Așa că am intrat în vorbă cu oamenii și le-am cerut permisiunea să-i filmez. Mi-a luat câteva luni să îi conving să se deschidă.

Până la urmă, eu și DOP-ul ne-am petrecut opt zile în clădire. Veneam dimineața și plecam noaptea. Ne-am închis practic cu ei în bloc și atunci ne-am apropiat altfel.

Cine a fost cel mai greu de abordat?

Valentina. Dar simțeam că e singura mea șansă de a-i convinge pe ceilalți să se lase filmați. Pentru că ea ajută pe toată lumea și are în grijă toată clădirea. Deci pentru mine era un personaj foarte important. Dar chiar și în ziua filmării am bătut la ușa ei, ne-am pregătit camera, și mi-a zis că nu vrea să facă asta. Apoi am convins-o. A fost foarte dificil.

Și Sandra? E un personaj fascinant.


Sandra era româncă, a lucrat în radio pe vremea comunismului și, pentru că era împotriva regimului, se simțea urmărită. Așa că a fugit în Israel. Nu știu dacă doar și-a imaginat lucrurile alea sau era adevărat, dar asta mi-a spus. Am avut o mare pasiune pentru ea ca personaj. În ziua în care ne-am cunoscut, i-am spus: „acesta e DOP-ul meu, filmăm mâine”. Ne-a zis că nu vrea să vorbească în clădire, pentru că oamenii ascultă. Avea mereu această teamă. Așa că ne-am dus afară, în grădină, am stat acolo și am vorbit, iar ea îmi șoptea în ureche. DOP-ul a venit la mine după acea întâlnire și mi-a zis: „Ascultă, ești nebun? Nu avem cum s-o filmăm așa.” Dar după aceea ne-am apropiat, ne făcea să râdem. Era singurul personaj care ne făcea să râdem. A murit anul trecut.

Cum au decurs filmările? Băteai la uși și vorbeai cu ei? Cum ai procedat?

Să stau acolo opt zile a fost epuizant emoțional. Nu aveam nimic scris, nu știam nici măcar ce anume vreau să filmez. Știam în foarte mare ce vreau să fac și mi-am zis doar atât: dacă vei sta cu ei în bloc niște zile, se vor deschide și vei vedea din ce în ce mai mult.

De exemplu, Lena și soțul ei nu au fost de acord să apară în documentar. Până la urmă am reușit să-i conving și mi-au zis: „OK, ai trei ore la dispoziție”. Așa că toate scenele cu ei au fost filmate în trei ore.

În mare, patrulam pe coridoare, așteptând să se întâmple ceva. Instalam camera pe coridor și așteptam. Așa am surprins momentul când Lena iese la țigară și papagalul iese după ea. Se stă foarte mult pe coridor. De-asta am și folosit „dansând” în titlu. Pentru că în vizitele mele anterioare observasem că holul blocului era o extensie a locuințelor private, era un loc foarte public. Oamenii ieșeau din casă și stăteau acolo.

Cum ai lucrat cu DOP-ul, ce v-ați propus să faceți?

Mie mi se pare că distanța camerei creează mai multă emoție decât un prim-plan. Am vorbit cu DOP-ul despre asta de la început, și el știa cum lucrez. Camera a fost statică, am încercat să nu ne apropiem prea tare, să nu presăm prea mult, să păstrăm o oarecare distanță. În primele două zile am căutat un limbaj comun, apoi lucrurile au mers destul de firesc.

Ți-ai dat seama de la început că va fi un documentar despre singurătate?

Oarecum. În primul rând, pentru că, uman, mă atrage subiectul ăsta.

Când mi-a venit ideea filmului mă înfuria cum au fost luați oamenii ăștia și puși în spatele acelor uși. Mă întrebam cine a putut să construiască așa ceva. Arhitectural, clădirea evocă o închisoare. Și mă înnebunea chestia asta.

Dar singurătatea e evidentă. E chiar mai extremă decât o arată documentarul. Cumva, eu am încercat să găsesc la fiecare personaj lucrul ăla care-l menține în viață, care încă îl motivează. În cazul Valentinei sunt oamenii, Lena renovează prin casă, Syoma o are pe Raya.

De ce te atrage singurătatea ca subiect?

Mi se pare că e calea noastră cea mai sigură și mai înspăimântătoare prin viață. E lucrul cel mai natural pentru ființa umană. Și, desigur, unii oameni se tem de ea, iar alții nu au de ales, viața îi aruncă într-un loc singuratic. Are ceva foarte puternic singurătatea. Cred că majoritatea filmelor mele evocă genul ăsta de atmosferă, de emoții.

Despre ce e Ten Buildings Away?

Ten Buildings Away e despre cum se transmite durerea în familie, de la un membru la celălalt. Este o poveste autobiografică. Când aveam 12-13 ani, mama m-a dus să-l văd pe tata înșelând-o. Așa s-a destrămat familia noastră. Aveam o amintire extrem de puternică a acelei nopți și am făcut cumva referire la ea prin acest film. N-am judecat, doar m-am întors la ea. Am întins această coardă a amintirii și am observat-o prin intermediul filmului.

Majoritatea oamenilor bătrâni nu par să găsească un mod de a se apropia, de a încerca să depășească împreună dificultățile vârstei. Ajung să trăiască izolați, fiecare în spatele unei uși, iar asta se simte puternic în filmul tău.

Știi, e înspăimântător când ființele umane își dau seama că locul în care se află acum e locul unde vor muri. Mă uit la mama, care stă de 40 de ani în aceeași casă. Se uită pe geam și zice: „40 de ani în casa asta”. Și îmi dau seama, când o aud spunând asta, cât de frică îi e de gândul că va muri acolo. Și asta am simțit în timp ce lucram la documentar. Majoritatea celor din bloc știu că situația lor nu se va îmbunătăți. Acela e locul unde viețile lor se vor încheia. Nu știu, pe mine m-a întristat foarte tare să-i văd așa, să le simt frica asta.

Cum te simțeai noaptea, după filmări, când ajungeai acasă?


În fiecare vineri merg la Sioma să-i duc mâncare și îl urmăresc cu privirea până intră înapoi în clădire. Spun asta, pentru că îmi amintește de cum mă simțeam după fiecare zi de filmare. Goliciunea nu are sfârșit. Simți că nimic nu are sens. Că viața nu mai are niciun sens. Și nu poți salva o persoană care-ți e apropiată. Nu poți decât să-l privești cum se împuținează, fără să poți face altceva decât să-i duci mâncare în fiecare vineri. Și uneori nu poți nici măcar să-i răspunzi la telefon, pentru că nu mai suporți. Deci în fiecare zi senzația asta de gol era atât de puternică.

Au fost lucruri mai complicate cu care te-ai confruntat, dileme etice?

Cred că atunci când faci un film, nu te poți gândi la nimic altceva. Vrei doar să termini filmul. Îți pui întrebări privind personajele, mișcarea, dar când filmul e aproape gata și-l vezi, abia atunci îți pui cu adevărat probleme. Am ales să exclud multe momente dificile care mi-au fost povestite în fața camerei. Nu am păstrat tot ce era tragic.

Mă întrebam, de exemplu, dacă Valentina ți-a povestit de ce-i lipsește brațul drept.

Da, mi-a povestit totul. Viața ei e... Nu puteai îndura. Când le-am arătat un rough cut anumitor oameni, mi-au spus „poate ar fi mai bine să scoți bucata asta”, pentru că are și încărcătura emoțională dintr-un film o limită. Și mă bucur că am scos bucata aia, pentru că cred că ea ținea să păstreze lucrurile alea pentru sine.

La ce lucrezi acum?

Scriu la primul meu lungmetraj și filmez un scurtmetraj în iarnă. Scurtmetrajul e despre o mamă și o fiică care locuiesc la Marea Moartă, în Israel. Mama face curat într-un hotel, iar fata cântă în lobby noaptea. Mama consideră că fata ei e o celebritate în hotel și, cumva, nu vrea ca aceasta s-o abandoneze. Amândouă vor o altă viață, un nou început. În mare, e despre ratarea unei șanse și imposibilitatea de a mai schimba ceva, când rămâi prins într-un cerc. Acum, destinele celor două sunt similare.

Ideea mi-a venit... Am un prieten care a fost rănit în armată și acum are un fel de boală de piele, așa că primește o cameră de hotel o lună pe an, dar nu se duce, pentru că se teme să fie singur. Merge acolo doar în weekenduri, și mi-a pasat mie camera. M-am dus acolo și mi-a rămas întipărită în minte imaginea acestei femei frumoase care cântă noaptea în lobby-ul hotelului pentru o mână de oameni. A fost o imagine extrem de putrnică. Așa că am început să scriu scenariul în timpul șederii mele acolo.

Deci ai pornit de la ceva din realitatea ta. 

Da. Cumva, trebuie să mă agăț de ceva adevărat. Pentru mine, cinemaul e despre viața ta, cele două sunt inevitabil conectate.

Despre ce a fost primul tău film?

După primul meu an de armată m-au chemat în rezervă, într-o închisoare cu palestinieni. Și în perioada aia, trei tineri din Sudan au încercat să intre în Israel. Asta se întâmpla acum 15 ani, pe atunci nu se prea știa despre refugiați. Trebuia să-i ducem înapoi la granița cu Egipt. Stăteam acolo, în autobuz, cu o armă, și-mi amintesc că plângeau să nu-i predăm, pentru că vor fi omorâți. Imaginea asta m-a urmărit atât de mult timp. Deci primul meu film a fost despre trei tineri din Sudan care vin în Israel. Doar despre călătoria lor prin deșert.

Îți vine vreodată să fugi din Israel?

Cred că de-asta am și călătorit atât de mult prin festivaluri în ultimul an. Asta a fost scăparea mea. Cât eram în școală, era ușor, pentru că acolo ai un soi de bulă. Dar acum vreau să termin cele două filme și apoi nu știu dacă voi mai vrea să rămân. Poate voi merge să scriu în altă parte la lungmetraj. Mi-e mai ușor așa.

Să te întreb despre ce e?

Cred că ți-am spus oarecum mai devreme o frază despre asta. E despre dacă îi putem salva pe cei care ne sunt cel mai apropiați. E din nou o poveste despre familia mea. Eu și fratele meu nu ne vorbim de ani de zile. S-a implicat în niște lucruri, ai mei au trebuit să dea foarte mulți bani, și pe atunci simțeam cumva că familia mă trage-n jos, jos de tot. Și filmul abordează zonele astea de familie, relații, cum te distruge, ce creează, cât poți duce. Marea întrebare e dacă îi poți salva pe cei care-ți sunt cel mai aproape. Eu mi-am răspuns deja, știu că nu poți, dar îmi doresc ca filmul să pună întrebarea.
Pin It email