Pe cord deschis

În autogara din Belgrad eram pe punctul să mă urc în autocarul greşit, din cauza alfabetului chirilic şi a faptului că mai nimeni nu vorbea engleza. Plus că îmi atrăsese atenţia o scenă: cei care îşi luau rămas-bun de la pasagerii unui anumit autocar erau extrem de emoţionali. Uitându-mă mai atent, am observat plăcuţa cu destinaţia: Kosovo.

Traseul Belgrad-Mostar părea interminabil. Am călătorit 11 ore în frig şi în întuneric prin munţi (deşi era vară se făcuse un frig cumplit), trecând pe lângă indicatoare pe care nu le puteam citi şi stând alături de oameni din a căror limbă nu înţelegeam o iotă. Am adormit cu picioarele strânse, ghemuită, ca să nu mai tremur. Femeia de pe scaunul alăturat a adoptat aceeaşi poziţie şi m-am trezit că dormeam lipite una de cealaltă, încălzindu-ne reciproc.

Dimineaţa, când am intrat în Mostar, a început să-mi bată tare inima: nu-mi venea să cred cât de pregnant se vedeau încă urmele războiului. Era terifiant şi în acelaşi timp superb de privit din perspectiva de fotograf: peisajul apocaliptic perfect pe care ai şansa să-l fotografiezi o dată în viaţă, dacă nu eşti reporter de război. De o parte şi de alta a şoselei erau numai rămăşiţe de clădiri ciuruite de gloanţe. Parcă auzeam împuşcăturile.

Grupul de voluntari care a participat la proiectul lui Françoise a fost unul mixt: două studente englezoaice, eu, câteva spaniole şi în rest bosnieci. Maia, coordonatoarea de la Centrul Cultural Francez de acolo, mi-a atras imediat atenția. Era cel mai slab om pe care l-am văzut vreodată, iar adeseori când începea să discute pe o temă, nu reuşea să ducă subiectul până la sfârşit. O privire extrem de tristă. Aproape toţi bosniecii din grup au ajuns să povestească despre ce au trăit în război. Maia ne-a spus că pe ea au prins-o acele vremuri copil fiind şi că mânca din conserve stricate, neavând alternativă. De atunci îi este scârbă de mâncare şi se hrănește doar pentru supraviețuire.

O profesoară de chimie, care avea o forţă şi o vitalitate cum mai rar întâlneşti, ne-a povestit cum a căutat ea o modalitate de a face apa potabilă în acele vremuri în care instalațiile fuseseră bombardate. Împreună cu un prieten (profesor universitar), au improvizat o metodă de a colecta apa şi mai apoi de a o dezinfecta cu var. A descris de asemenea fără să clipească cum şi-a îngropat jumătate din familie şi că şi-a văzut fiica arsă de vie de la explozia unei grenade.

Localnicii se făceau că nu aud când aminteai de sârbi sau spuneau cu o voce joasă şi tremurată că sunt oameni foarte răi. La banca din Mostar nu au vrut să-mi schimbe moneda sârbească în moneda lor. Când casieriţa a văzut banii mi i-a aruncat înapoi, şi şi-a întors capul de parcă i-ar fi ars ochii. Nu vorbea engleza, dar nici nu era nevoie.

Partea senină a experienţei mele din Bosnia se leagă de întâlnirea cu grupul de prieteni ai Sabinei, o tânără de 26 de ani ce a luat parte la proiectul nostru. Ea m-a dus într-o seară în cafeneaua literară a oraşului şi acolo am cunoscut-o pe Mia, o frumuseţe modernă, naturală, extrem de expresivă. Am aflat că făcea parte dintr-o trupă de performance (actorie şi dans contemporan) şi că în câteva zile avea să plece într-un turneu prin Europa. I-am propus impulsiv să-mi pozeze pentru o serie de fotografii. A rămas surprinsă, însă a acceptat imediat, spunându-mi că îi plac mult fotografiile lui Helmut Newton şi că vede ipostaza de model ca pe o provocare.

A doua zi ne-am dat întâlnire în faţa a ceea ce a fost cea mai mare şi frumoasă vilă din oraş, acum doar o ruină. Era impresionantă şi îmi atrăsese atenţia încă din primele zile de şedere. Acum aveam contextul perfect pentru a o fotografia. Până la sfârşitul şedinţei foto eu și Mia eram ca două prietene care se cunosc de când lumea.

Mai apoi am ajuns să cunosc şi restul grupului de prieteni ai Sabinei: Boris, Emir, Panc şi alţii. Erau pasionaţi de sporturi extreme şi m-au luat cu ei la rafting pe râul Neretva. Boris m-a luat la un moment dat noaptea la o plimbare lungă, ajungând să trecem peste toate cele trei poduri ale oraşului. Mă înţelegeam cu aceşti oameni, îi simţeam ca pe români. Am ajuns să povestesc cu ei ce înseamnă asumarea unei existenţe într-un spaţiu considerat necivilizat, în condiţiile în care tu ca individ nu eşti mai prejos ca inteligenţă sau simţire decât cel care se consideră civilizat. Ei erau mândri de naţiunea lor, de ceea ce reprezintă ei şi de crezurile lor.

Îmi amintesc cum am fumat într-o noapte jumătate de pachet de ţigări, ascultând muzică şi privind Mostarul de sus, de pe terasa casei unde locuiam, după o seară petrecută cu ei. Eram cel mai fericit om din lume. A trebuit să ajung acolo, la Mostar, în Balcani, ca să înțeleg că adevărul meu era aici. Unde m-am născut, unde m-am format, unde se află tot ceea ce mă defineşte şi mă individualizează. Să simt că pot da sens la ceva cu puţinul pe care-l am în mine şi că mă aflu exact în locul potrivit pentru a o face. Să mă împac cu rădăcinile mele, cu poporul meu şi cu ţara mea. Şi o spun pe cord deschis: ca acasă nu e nicăieri.

Ada Muntean pe Behance