Cineclub FILM MENU: Blue (Derek Jarman, 1993)

Bogdan Balla | 06 Mar 2018

Miercuri, 6 martie, ora 19:30, sala de cinema UNATC. Despre film, cu Bogdan Balla:

De ce merită văzut filmul?

Blue e ultimul lungmetraj al lui Jarman, la care a lucrat parţial orb, ca urmare a complicaţiilor provocate de HIV şi comprimă o naraţiune bazată pe jurnalul său personal din spital şi gânduri într-un flux al conştiinţei, poetizând experienţa cu boala, căreia încearcă să se adapteze, rememorând amintirea prietenilor pe moarte sau deja ucişi de acelaşi virus, contemplând suicidul sau intrând într-un discurs politic despre incapacitatea unei administraţii guvernamentale de a lua măsuri împotriva unei epidemii evidente, tratându-i ca pe nişte cazuri statistice izolate. E un experiment extrem de intim şi emoţionant, reuşind să mişte enorm prin coloana sonoră a lui Simon Fisher Turner (cu care Jarman a mai lucrat şi pentru Caravaggio, The Garden şi The Last of England) şi conceptul fundalului albastru static, care descrie raportarea lui la orbirea iminentă. Blue este un testament cinematografic care transcede graniţele narativităţii sau a unei experienţe filmice într-o accepţiune comună, nu doar pentru formula lui avangardistă, ci pentru că devine foarte personal, iar subiectul însuşi e o bucată dintr-o realitate sumbră a unui om care caută pacea în ideea că în scurt timp va muri. Jarman a adus colaboratori mai vechi pentru a lucra la naraţiune şi coloana sonoră, printre care John Quentin şi Tilda Swinton, ambii făcând parte din distribuţia altor două filme ale lui Jarman, Edward II (1991) şi Wittgenstein (1993). Importantă pentru film e şi colaborarea pentru soundtrack cu nume sonore din lumea avangardei, precum Coil, unul dintre cele mai semnificative proiecte muzicale de experimental, Brian Eno şi Momus.

Ce ar trebui văzut înainte şi ce după?

Derek Jarman nu e străin de avangardă şi ambiguitate narativă, tip de cinema pe care l-a explorat încă de la primele filme şi a menţinut-o pe parcursul proiectelor sale de anvergură. The Angelic Conversation (1985) e un demers premergător înainte lui Blue, funcţionând într-o manieră similară: o serie de fotografii homoerotice, într-o incursiune fantezistă, suprapuse vocii lui Judi Dench recitând sonete de Shakespear. Glitterbug (1993) e un film compus din filmări de arhivă personală de dinainte de debut şi filmări cu prietenii lui, printre care figuri importante ca Sex Pistols sau William S. Burroughs, pe o coloană sonoră compusă de Brian Eno. Esenţial pentru familiarizarea cu filmografia lui Jarman e şi Caravaggio (1986), film cult şi probabil cel mai cunoscut al lui, pentru care a şi câştigat Ursul de Argint, explorând acelaşi tip de discurs narativ ambiguu şi portretizări homoerotice. După Blue, Tongues United (1989, r. Marlon Riggs) e o aprofundare a aceleaşi tematici, cu o structură aproape la fel de intimă, o docu-ficţiune neconvenţională care abordează într-o manieră activistă subiectul HIV, lipsa măsurilor guvernamentale şi durerea de a trăi văzându-ţi prietenii murind, aşteptându-ţi tu însuţi moartea.

Ce trebuie ştiut despre regizor?

Derek Jarman s-a remarcat iniţial în film ca scenograf, lucrând ca designer de producţie pentru drama istorică a lui Ken Russell, The Devils (1971). Cariera lui cinematografică începe însă cu exerciţii experimentale filmate pe camere Super-8mm, estetică la care nu renunţă şi pe care o aprofundează în filmul său din 1984, Imagining October. Debutează în lungmetraj în 1976 cu Sebastiane, unul dintre primele filme britance care prezintă explicit relaţii homosexuale, dialogul personajelor fiind în întregime în latină. Cu ajutorul fondurilor obţinute prin intermediul televiziunii britanice Channel 4 şi British Film Institute, lansează Caravaggio în 1986, care va urma să devină şi cel mai cunoscut film al lui, pe langă Jubilee (1978), care căpătase în anii de dinainte o popularitate impresionată. Caravaggio marchează şi o altă etapă în cariera lui la nivel de finanţare şi distribuţie, obţinând bugetul pentru proiectele sale prin intermediul televiziunilor, care se ocupau şi de ulterioara lor difuzare. A fost o figură vocală în sfera activismului LGBT, militând şi pentru conştientizarea şi iniţierea măsurilor pentru combaterea HIV/SIDA, în acelaşi timp vorbind public despre sexualitatea sa şi lupta cu virusul după diagnosticul din 1986. Ca cineast, Jarman aparţine mişcării New Queer Cinema, prin filme precum Caravaggio, Sebastiane sau The Angelic Conversation, pentru tematica homosexuală fără ocolişuri, explorată de altfel în doze variate în aproape toate filmele sale, devenind rapid unul din exponenţii cinemaului britanic de avangardă.

***

Proiecția filmului va fi urmată de o discuție moderată de Bogdan Balla, student la Regie Film, și Călin Boto, student la Comunicare Audio-Vizuală, în cadrul UNATC. Intrarea este liberă.
Pin It email