Bine aţi venit, suntem în anii 1990-1992, SIDA omoară oameni

Bine ați venit la Act Up-Paris, 1990 

La începutul anilor 90, epidemia de HIV făcea zeci de mii de victime în lume, fără ca cineva să reacționeze. Nici politicienii, nici companiile farmaceutice, care amânau scoaterea pe piață a unor medicamente, nici măcar asociațiile anti-HIV, care ar fi trebuit să lupte cu asta. Comunitatea LGBT, dependenții de droguri și lucrătorii sexuali erau principalii afectați. În Franța, asociația activistă Act Up (AIDS Coalition To Unleash Power), creată după modelul celei apărute în 1987 în New York, încerca prin orice metode să pună presiune. Dintr-odată, membrii ei, oameni obișnuiți, erau forțați să devină medici, juriști, activiști, să știe mai multe despre boală decât cei care ar fi trebuit să încerce să-i salveze.

Născut în 1962, regizorul Robin Campillo a intrat în Act Up - Paris în 1992, iar al treilea lui lungmetraj, 120 battements par minute, ne aruncă încă din primele secvențe direct în mijlocul acțiunii. Suntem într-un amfiteatru, alături de alți câțiva nou-veniți, care iau parte la una dintre întâlnirile săptămânale ale organizației. Unii sunt încă murdari de sângele fals cu care au aruncat la o conferință a unei organizații Anti-HIV care întârzia să ia niște măsuri reale. Oare au exagerat când l-au legat cu cătușe pe directorul companiei farmaceutice? Opiniile sunt vehemente și grupurile create argumentează de parcă sunt la un concurs de debate, așă că se ajunge rar la un consens. Nu sunt niște bolnavi docili, care așteaptă bunăvoința celorlalți și să fie martirizați, ci luptători, pentru care rezistența nu e doar o datorie morală. E diferența dintre viață și moarte.

Din grupul Act Up îl remarcăm imediat pe Sean: vehement, flamboaiant, intransigent, cu o privire de animal pregătit de atac. Urmează să moară, la fel ca mulți dintre cei cu care se află în încăpere. Sean este interpretat de Nahuel Pérez Biscayart, un actor argentinian de 31 de ani, pe care l-am întâlnit la Les Films de Cannes à Bucarest, unde a venit pentru proiecția filmului. După câteva seriale pe care le-a filmat în Argentina, Biscayart a făcut parte din celebra companie de teatru experimental The Wooster Group din New York (fondată, printre, alții, de Willem Dafoe) și a lucrat ca actor, co-scenarist sau director de casting la filmele lui Eduardo Williams (The Human Surge), pentru care a călătorit din Sierra Leone și Mozambic până în Vietnam. A învățat franceză pentru a juca în Au fond des bois (r. Benoît Jacquot, 2010), după care a ajuns să facă mai multe filme în Franța. Regizoarea Rebecca Zlotowski l-a distribuit în Grand Central și i l-a recomandat lui Robin Campillo, care căuta actori pentru 120 BPM. Nu e nicio poveste specială: s-a dus la casting, a dat mai multe probe, iar peste câteva luni a aflat că a luat rolul.

Filmările 

Nahuel Pérez Biscayart avea 5 ani în timpul evenimentelor din 120 BPM, așa că atât el, cât și mulți dintre ceilalți actori tineri au aflat de Act Up din scenariu. Robin Campillo le-a băgat sub nas filme despre persoanele-cheie ale epocii, cărți și înregistrări TV de atunci. Biscayart a văzut imagini de arhivă și interviuri cu supraviețuitorii organizației-mamă din New York în How to survive a plague (r. David Foster, 1992), înregistrările televizate ale tuturor happening-urilor și manifestațiilor din Paris, a aflat poveștile oamenilor din SIDA 2.0, cartea lui Didier Destrade, co-fondator Act Up-Paris și a fost răvășit de Silverlake Life: The View from Here (r. Peter Friedman & Tom Joslin, 1993), un documentar despre un cuplu seropozitiv care se filmează pe tot parcursul evoluției bolii. „Robin nu a vrut să încercăm să reconstruim acea perioadă, ca într-un film de epocă. E doar o întâlnire dintre generația noastră și generația lor, o încercare de a prinde energia vremurilor acelea. O încercare de a recrea acel sentiment, nu de a imita fiecare gest sau personaj.”

Au avut doar 3 zile de repetiții cu toată distribuția pentru ca Robin Campillo să simtă energia grupului și felul în care sună vocile actorilor, iar peste o lună s-au apucat de filmat. Secvențele din amfiteatru au fost filmate cu 3 camere care acopereau fiecare unghi, așa că actorii trebuiau să joace non-stop. Atunci când tragi un dialog plan-contraplan, poți să te mai relaxezi cât cel din fața ta dă replica. Aici n-a fost așa și în plus, nu au avut voie să improvizeze nici măcar un cuvânt. „Camerele de filmat erau peste tot și se mișcau, așa că dacă era nevoie de un moment sau un anumit personaj, nu trebuiau decât să caute pe înregistrare. Filmam fiecare secvență de la început până la sfârșit și trăgeam în jur de 20-30 de duble. Eram foarte entuziasmați și speriați în același timp, pentru că nu e ușor pentru un actor să vorbească în fața a 100 de oameni. Cred că Robin s-a folosit de nervozitatea asta în film. Când ai niște actori în niște situații vulnerabile, poți să te ajuți de asta pentru a da mai multă emoție personajelor.”

Discursurile efervescente din amfiteatru ar putea să vă aducă aminte de Entre les Murs, filmul lui Laurent Cantet din 2008 și nu întâmplător. Cei doi s-au împrietenit încă din facultate la IDHEC (actuala La Fémis), Campillo devenind mâna dreaptă a lui Cantet la aproape toate filmele sale, ca monteur sau co-scenarist. Debutul său a venit, însă, târziu, în 2004, cu Les Revenants. „Am vrut dintotdeauna să fac cinema despre asta, dar la IDHEC mi-am dat seama că cineaștii care îmi plăceau - regizorii din Noul Val, Jean Marie Straub și Danièle Huillet etc. - nu puteau să mă ajute să redau această epidemie, pe care eu unul nu știam cum s-o gestionez. Am intrat într-o criză și am avut nevoie de mult timp și să trec prin Act Up - care în activitatea sa fabrica imagini și punea lucruri în scenă - ca să-mi dau seama că ceea ce mă interesează, de fapt, este să vorbesc fix despre asta”, povestește Robin Campillo într-un interviu pentru Le Monde.

Scenariul la 120 BPM a fost scris împreună cu Phillipe Mangeot, fost președinte Act Up, care a fost prezent și la filmări și le-a explicat actorilor contextul pe larg. Nahuel își aduce aminte de prezența sa pe platou: „Înainte de repetiții, Phillipe ne-a ținut un adevărat speech, la timpul prezent - Bine ați venit, suntem în anii 1990-1992, SIDA omoară oameni, situația politică e asta, se întâmplă asta și asta. Discursul ăsta și felul lui de a vorbi, sincer și în același timp, șocant, m-a dat peste cap și ne-a dat tuturor sentimentul de urgență al anilor ăia. În timpul secvențelor din amfiteatru, Philipe era alături de Robin la video assist, discutând tot timpul. Cred că pentru ei a fost foarte dificil să privească recrearea unor momente, să le lase pur și simplu să existe și să nu le compare cu ce au trăit.”

Partea finală

A doua jumătate a filmului face trecerea de la energia grupului, manifestată în piețe, școli sau instituții, la povestea de dragoste dintre Sean, din ce în ce mai bolnav și Nathan (Arnaud Valois), care se consumă în intimitate, în apartamentul lor sau în camere de spital. Dacă până atunci, Nahuel Pérez Biscayart oferă o interpretare electrică (Campillo îl numește „un actor baroc”), regizorul l-a îndrumat să renunțe la a mai juca. „Filmasem prima parte a filmului, care a fost foarte intensă și plină de emoții, chiar și amuzantă pe alocuri, pentru că oamenii ăia erau foarte vii și creativi, chiar schimbau vieți. Când (Sean) nu mai are asta, a trebuit să joc cu lipsa asta a bucuriei, să deconstruiesc, să nu mai fac nimic, doar să absorb ce e în jurul meu, lipsa vieții pe care o pierde și pe care nu o s-o mai aibă niciodată, să las absența aia să trăiască undeva în mine. A fost despre a mă deschide și a lăsa durerea să preia controlul, să nu o mai ascund, așa cum făceam în prima parte a filmului. De asta e așa cinic și amuzant, pentru că încearcă să ascundă tot pericolul din jurul lui.”

După proiecția de la Cannes, unde 120 BPM a câștigat Marele Premiu al Juriului, Nahuel Pérez Biscayart a devenit instant „revelația festivalului”, dar lui pare că nici că i-ar putea păsa mai puțin. Nici laudele despre rol nu-l încălzesc foarte tare, pentru că nu i se pare că ar fi făcut ceva ieșit din comun. „Nu am vreun respect anume față de moarte, sau cel puțin încerc să nu am atunci când joc ceva legat de asta. Pentru mine, a muri în filme e la fel de amuzant precum a trăi. E un joc, așa că nu-mi asum nicio responsabilitate.” Nici pe viitor nu va accepta toate proiectele pe care le primește și nu intenționează să joace mai mult ca până acum. Iar isteria de la Cannes i se pare un pic ridicolă. Până la urmă, spune el, „nu e decât un festival de film”. Nahuel călătorește în toate colțurile lumii și nu are o viață a lui într-un singur oraș, niciun loc căruia să-i zică „acasă”, asta poate și pentru că el consideră experiențele mai importante decât obiectele. „Pentru mine, a juca într-un film e asemănător cu a îndeplini o misiune: trebuie să aduci pe lume idei, emoții, imagini care au fost create de cineva care nu ești tu. Deci e o misiune foarte concretă, care mă situează în prezent. Mă ajută foarte mult să am ceva la care trebuie să mă concentrez. Atunci când joci ești forțat să fii prezent. În viață, ne gândim tot timpul la prezent, la viitor, dar atunci când joci, ficțiunea te aduce tot timpul în prezent. Mai e și o chestie de escapism, care e importantă pentru mine, dar nu e ceva terapeutic, nu o fac ca să mă cunosc mai bine. Îmi mai place și faptul că ajut la a crea ceva mai mare și mai important decât noi. Dar nu mă gândesc niciodată că voi face asta la nesfârșit. Atunci când nu joc, uit că sunt actor.”

***
120 battements par minute a fost proiectat în premieră în România la Les Films de Cannes à Bucarest și intră în cinematografe pe 26 ianuarie, distribuit de Voodoo Films.