Ani de liceu: David Sedaris

Gabriela Piţurlea | 24 Iun 2016

Pe cărțile lui David Sedaris scrie „#1 National Bestseller”, eseurile lui autobiografice apar în The New Yorker. Are 59 de ani, locuiește în UK cu Hugh, cu care e de 25 de ani, și viziunea lui amuzată asupra lumii arată că chiar și tristă, viața e mișto.

Familie mare

Seara, tata pleca imediat ce termina de mâncat, dar eu, surorile și fratele meu rămâneam ore-n șir cu mama la masă. Ne hlizeam ore întregi. Și eram conștient chiar și atunci că alți oameni nu aveau asta. Vecinii de alături nu trăiau așa. Și nici vecinii lor. Noi nu ieșeam în oraș cu prietenii în weekend. Atunci ne uitam cu toții la horroruri până târziu și făceam pizza. De ce ai renunța la așa ceva?

Acum mi se mai întâmplă să vină oameni la mine și să-mi spună: „îmi place să citesc despre familia ta disfuncțională”. Iar primul meu gând e: „sunt destul de sigur că familia mea funcționa mai bine decât a ta”. Încă mergem împreună în vacanțe, ținem permanent legătura. N-am fost niciodată invidios pe familia altcuiva. Mi se părea că majoritatea vecinilor noștri erau plictisitori. E un soi de snobism, dar nu e bazat pe poziție socială sau ceva de genul ăsta, mi s-a părut mereu că familia mea știa ce e amuzant.

N-am știut niciodată ce să-i spun tatei și nu m-am simțit niciodată în largul meu în prezența lui. Nu vreau să pară că-mi plâng de milă, dar am realizat foarte devreme că tata nu mă plăcea. Și că nu puteam face nimic pentru a-l face să mă placă. În timp, mi-am dat seama că nici măcar nu-mi doresc asta neapărat, că faptul că mă place sau nu nu înseamnă nimic. Dar când ești tânăr cred că vrei ca părinții să fie mândri de tine. Când a doua carte a mea a ajuns în New York Times Bestseller List, l-am sunat pe tata și el a zis: „Dar nu e în Wall Street Journal List”. „Wall Street Journal List nu e o listă relevantă pentru lumea cărții.” „Ba da.” Tata n-a citit în viața lui o carte. Nu-i pasă de lucrurile astea. Și apoi m-am gândit: „Ce măgar!”

Cu maică-mea a fost diferit, am plăcut-o dintotdeauna. Nu am trecut niciodată prin vreo perioadă din aia în care să-mi fie rușine să fiu văzut cu ea. Sau în care să mă port urât cu ea. Mi-a plăcut mereu să-mi petrec timpul cu ea. Când a murit, fiecare dintre noi a primit o cutie în care erau și scrisorile pe care i le-am scris. Mama a murit acum 25 de ani, dar nu m-am uitat niciodată în cutia aia, nu prea-mi place să citesc scrisori de la 18 ani. Dar săptămâna trecută căutam ceva și am deschis cutia. Și am găsit o scrisoare pe care i-am scris-o cu o lună înainte să moară. Era așa drăguță. Știi ce zic? Nu sunt o persoană sentimentală. Nu suntem genul ăla de familie care-și spune „te iubesc” tot timpul, dar o spuneam cumva în scrisoarea aia. Deci când a murit, nu m-am simțit vinovat, pentru că am apucat să-i spun ce simt pentru ea. În schimb, taică-miu refuză să moară. Are 94 de ani și e perfect sănătos. 

Citeam zilele trecute că mulți comici ajung să facă asta pentru că un părinte avea nevoie să fie înveselit. Noi mereu încercam s-o facem pe mama să râdă. Când tata se certa cu mama, îi spunea: „Sharon, ești o idioată” și ieșea din cameră. Și e ciudat când asiști la așa ceva, pentru că ajungi să ai și tu impresia că mama nu e chiar așa inteligentă. Dar avea alte calități. Și nu ne doream decât s-o facem să râdă, nimic nu se compara cu sunetul râsului ei.

Nu intra

Până să se nască fratele meu, am fost singurul care avea dormitorul lui. Am pus bani deoparte și mi-am pus alarmă la ușă. Camera mea era impecabilă. Mi-am făcut singur patul din clipa în care am început să merg. Surorile mele veneau la ușă și se uitau înăuntru și nu le venea să creadă ce curat e. Iar eu le spuneam: „e curat pentru că nu intrați voi aici”. Camera aia era universul meu.

Gay nu era OK

De două ori pe an, merg în turnee prin 40 de orașe din SUA. Citesc, apoi semnez autografe. Iar acum mi se mai întâmplă ca o femeie să vină la mine cu un puști de 14-15 ani și să-mi spună: „Tobias e gay”. Când aveam eu 14-15 ani, nici nu exista așa ceva, sau să spui cuiva despre. Era cel mai grav lucru imaginabil. Și îl ascundeai de toată lumea. Nu e sănătos să trăiești așa, tăinuind cine ești cu adevărat, așa că experiența adolescenților de azi mi se pare atât de diferită de a mea.

Eram în parc, în Londra, cu Hugh, săptămâna trecută și am văzut doi tineri întinși în iarbă, atingându-se. Nu se sărutau, dar se țineau în brațe, și mă gândeam, privindu-i, că atunci când eram eu de vârsta lor ar fi fost imposibil să vezi așa ceva. Poate doar la Gay Pride, dar nu într-o marți oarecare. Deci văd astfel de lucruri și mi se pare atât de frumos.

Nici nu mă întrebam dacă mai erau și alți adolescenți gay, credeam că sunt singurul. Nu existau nici măcar cărți la bibliotecă despre asta. Îmi amintesc că la un moment dat, pe la 17 ani, am dat de un articol despre oamenii gay și mi-am dat seama că există un cuvânt pentru asta. Și a fost o ușurare.

Nu aveam o viață sentimentală secretă, am făcut prima oară sex abia la 20 de ani și în momentul ăla puteam deja să fiu relaxat în privința asta. Dar când mă gândesc la oamenii care au crescut în anii ‘30, ’40, ‘50, ce viață! Să trebuiască să te ascunzi chiar și de oamenii cei mai apropiați, să te temi constant că te vor respinge. Desigur, există în continuare astfel de familii. Dacă trăiești în New York și mergi la Gay Pride, nu e vreo mare dovadă de curaj. Dar dacă stai în Salina, Kansas, și ești unul din cei trei oameni de la eveniment, ăla e curaj.

Ora de sport

Ora de educație fizică era obligatorie. Niciun tip gay nu voia să aibă de-a face cu sportul. Cam așa te prindeai cine mai e ca tine. Am un prieten francez căruia proful de sport i-a spus pe la 15 ani: „uite, e clar că nu le ai cu sportul. Mai bine du-te și citește în ora mea. Nu trebuie să te mai chinui așa.” M-aș fi aruncat pe scări ca să aud ceva de genul ăsta. Eu nici măcar nu știam să joc fotbal sau baseball. Și nu poți întreba, pentru că trebuia să știi. Era ca și cum ai întreba cine e Dumnezeu. Trebuia să știi. Deci în clasa a doișpea, odată ce n-am mai fost obligat să fac sport, viața mea a devenit mult mai ușoară.

Asta e o chestie care mi se pare interesantă. Oamenii gay nu sunt vreo noutate. Procentual, nu sunt mai mulți gay astăzi decât acum 100 de ani. Și te-ai gândi că în tot timpul ăsta profesorii ar fi trebuit să se pună de acord: „uite, în majoritatea cazurilor ne putem prinde cine e gay. Cum am putea să-i facem viața mai ușoară?” Îmi amintesc că erau profesori care-și băteau joc de homosexuali. Îmi amintesc că erau atâtea momente în care stăteam acolo în bancă și îmi doream atât de tare să pot spune: „Nu vă supărați, dar eu sunt gay”. Le-ar fi explodat capul. Pe bune.

Refugiu

La vremea respectivă nu țineam jurnal. Mă preocupau artele vizuale, dar nu eram bun la asta. Îmi petreceam mult timp singur, pentru că nu am învățat niciodată să conduc. Majoritatea adolescenților din America învață să conducă devreme, iar la 16 ani își iau permisul și pur și simplu se duc. Iau tot timpul mașina părinților și ies cu prietenii. Orașul meu era genul de oraș unde chiar aveai nevoie de mașină ca să ajungi dintr-un loc în altul, așa că eu stăteam acasă și mi-am inventat moduri de a mă ține ocupat. Făceam artă vizuală. Și eram disciplinat, făceam asta în fiecare zi. De scris m-am apucat abia la 20 de ani.

Ora de actorie

Lucrul care mi-a transformat adolescența a fost trupa de teatru, în care am intrat printr-a unșpea. Serios, acolo cam toată lumea era gay. Era trupa de gay. Nimeni nu ar fi recunoscut și nu aveam un cuvânt pentru asta, dar aveai sentimentul ăla de „mi-am găsit semenii”. Unde fuseseră până atunci?

Chiar dacă nu jucai în vreun spectacol, stăteai în culise, făceai orice ca să fii în preajma oamenilor ăstora. Pentru că simțeai că aveți ceva în comun. La repetiții te sprijineau, era atât de bine.

Un alt lucru important pe care l-am descoperit în trupa de teatru a fost ironia. Când descoperi ironia, la un meci al echipei școlii, în loc să fii amărât, o să fii ăla care scandează mai tare decât oricine altcineva. Ironia era abilitatea de a face ce fac și ceilalți, dar în ghilimele. Și ghilimelele făceau toată diferența. Îți permiteau să faci lucrurile cu care nu erai de acord. Părea că le faci, dar de fapt râdeai de ele.

Bullies

Cel mai greu mi-a fost la vârstele 14, 15 și 16. Mi se pare că viața nu-ți poate oferi ceva mai nasol. Ți se pun niște lucruri în brațe când ești încă doar un copil. Nu ai skillurile necesare pentru a le face față și tocmai atunci ți se întâmplă chestiile cele mai nasoale. Mi se pare atât de nedrept. Dacă mi s-ar întâmpla acum lucrurile alea, probabil aș ști să mă confrunt cu ele. Dar la 14 ani? Pentru că nu ai un cuvânt care să exprime ce ești, știi numai că nu ești ca ceilalți, că toți își dau seama de asta. Ești ghinion. Și miroși a ghinion.

Aveam dulăpioare în holul liceului și majoritatea trebuia să le împărțim cu un alt coleg. Pentru că nimeni nu mă alesese pe mine, a trebuit să mi-l împart pe al meu cu alți doi colegi. Și m-am dus într-o zi să mi-l descui și toate lucrurile mele erau pe jos. Colegii mei îmi aruncaseră lucrurile și schimbaseră lacătul, așa că tot restul anului mi-am ținut totul în ghiozdan. Și a fost ceva copleșitor pentru mine. Acum aș cumpăra școala. Dar atunci... Mama mă întreba: „De ce te cari cu toate lucrurile după tine?” Și nu voiam să-i spun, pentru că mi-era rușine, și știam că tata va spune: „Trebuie să te duci la băieții ăia și să le dai una.” Nu puteam face asta. Băieții ăia erau marginalizați, pentru că nici pe ei nu-i alesese nimeni, dar ăsta era modul lor de a spune: „Până și noi îți suntem superiori.” Și e ciudat cum te poate marca un lucru din ăsta.

O fată ș-un băiat

Altă chestie care m-a marcat. Cel mai bun prieten al meu îmi era și vecin. Știi cum e când vezi pe stradă un copil de 7 ani care e super-urât? Și e OK, pentru că la vârsta aia nu știi că ești urât. Dar de pe la 13 ani începi să te compari cu prietenii tăi și realizezi că „Doamne, sunt urât” și totul se schimbă.

Nici prietenul ăsta al meu nu suporta sportul – e unul din lucrurile care ne-a apropiat. Nouă ne plăcea natura, căutam țestoase prin pădure. Pe măsură ce au trecut anii, am realizat că tipul e foarte chipeș. Și apoi mai era o fată care-mi plăcea. Eu le-am făcut cunoștință și ei s-au plăcut. Faza e că într-o zi ne-am dus tustrei la mall, iar ei au fugit și s-au ascuns de mine. Aveam 14 ani și mi se părea că voi avea nevoie de terapie pentru tot restul vieții, pentru că nimic nu duruse vreodată atât de tare.

Eram conștient că dacă ea ar fi spus „sunt prietena ta”, nu aș fi știut ce să fac cu ea. Nu-mi doream s-o sărut, nu-mi doream să ne ținem de mână. Îmi plăcea de ea, dar nu la modul fizic. Dar mi-aș fi dorit să-mi placă. Faptul că l-a ales pe el a durut atât de tare încât nu am mai vorbit niciodată cu el.

Săruturi, relații

Am avut mai multe prietene, dar erau genul ăla de chestii în care doar îi spui cuiva „asta e prietena mea”. Am avut o prietenă în facultate cu care mă sărutam și chestii, dar nu-mi doream asta neapărat. Era ceva de genul: „oh, nu, se duce să stingă lumina”. Îmi doream să vreau, dar nu voiam.

Așa că primul meu sărut adevărat a fost pe la 21 de ani. E interesant, că eu mereu visasem să am un prieten pe care să-l iubesc și care să mă iubească. Când am început să le spun oamenilor că sunt gay, aveam un prieten, Ted, care ieșea cu un tip. Și i-am zis lui Ted: „prietenul tău arată așa de bine”. Și el a zis: „ar trebui să te culci cu el”. Și-mi amintesc că mă gândeam: „credeam că e prietenul tău. De ce ai vrea ca altcineva să facă sex cu prietenul tău?” Dar el a zis: „o să-i spun că vrei să faci sex cu el și vă puteți vedea mâine seară.” Mă întrebam: „ce lume mai e și asta?” Nu-l iubeam pe tip.

Cred că nu am fost îndrăgostit de primele 5-6 persoane cu care am făcut sex, apoi am cunoscut un tip de care m-am îndrăgostit, dar lui nu-i păsa de mine. Dar în sfârșit aveam și eu chestia aia pe care mi-o imaginasem: mă gândeam la el tot timpul, simțeam chestia aia.

Mereu m-am gândit la asta, pentru că nu am avut o relație pe bune decât abia la 27 de ani și majoritatea au prima relație pe la 14 ani. Cred că mă purtam ca un puști de 14 ani la 27. Alți oameni încetează să fie așa pe la 15 ani. Dar eu eram întârziat cumva.

Coming out

Într-o familie mare, ajunge să-i spui unei surori, că află toată lumea. Eu i-am spus surorii mele, iar tata mi-a cerut să dispar din casă. Bine, câteva zile mai târziu eram înapoi. Am fost norocos să am familia pe care am avut-o. Nimeni nu a avut vreo reacție de genul „nu mai vrem să avem de-a face cu tine”.

Adolescenții din ziua de azi

De câte ori merg în turnee cu cărțile mele, am mici cadouri pentru adolescenți. Uneori sunt doar șampoane și sticluțe de balsam din camera de hotel, acum am niște mânuțe de bebeluș din cauciuc pe care ți le poți pune pe degete și, dacă-ți tragi mâneca, pare că ai mâini minuscule. Mereu încerc să am ceva pentru ei și în puținele dăți când nu am, le dau bani.

De multe ori, când merg într-un oraș, semnez cărți înainte și după eveniment. Uneori, dacă întâlnesc un adolescent înainte de eveniment, îi zic: „dacă-ți dau 20 de dolari, mă prezinți în seara asta? Nu le spune părinților. Vino aici cu 5 minute înainte să înceapă.” Și părinții se întreabă unde e Deborah, iar Deborah intră pe scenă. Și-i spun: „vorbește despre orice vrei tu și apoi prezintă-mă.” Uneori sunt atât de emoționați când ajung pe scenă, dar îmi place să simt energia aia în culise, vezi că e ceva extrem de important pentru ei să vorbească în fața a 2000-3000 de oameni. Într-o seară, venise o familie cu trei copii, adolescenți cu toții, și le-am zis să mă prezinte împreună. Mai târziu mama lor mi-a scris o scrisoare și a zis: „tatăl lor se sinucisese în urmă cu trei luni și aceea a fost prima noastră ieșire împreună de după moartea lui. Deci a contat enorm că le-ai dat ocazia să facă asta.” Habar n-aveam. Eu doar i-am întrebat dacă vor să mă prezinte. Pentru că mi se pare că trebuie să te porți frumos cu un adolescent. Dacă un adolescent a așteptat trei ore la coadă ca să-i dai un autograf și tu nu-l bagi în seamă... Nu i-aș face nimănui asta, dar mai ales unui adolescent. Pentru ei ridic toate barierele. Mă simt onorat de câte ori îi văd la evenimentele mele. Dacă ai 15 ani și mergi la o lansare de carte cu părinții, e clar că ești un copil special. Nu vreau să-i dezamăgesc în vreun fel.

De-aș fi știut

Îmi doresc să fi știut că totul se va schimba. Ideea că oamenii gay se vor putea căsători... Dacă cineva mi-ar fi spus că pe parcursul vieții mele lucrurile se vor schimba într-atâta, ar fi fost atât de bine. Pentru că în adolescență eu credeam că va trebui să trăiesc așa [de chinuit] pentru tot restul vieții. Credeam că voi avea 50 și 60 și 70 și 80 de ani așa.
_

David Sedaris a venit săptămâna asta la București în cadrul unui eveniment organizat de The Power of Storytelling. Eu o să vorbește drăguț cândva, lansată marți, e a doua carte a lui tradusă în România, la Editura Publica.


Ani de liceu e o serie nu tocmai discretă de interviuri despre adolescență.
Pin It email