Florentina Năstase nu se grăbeşte nicăieri

În Ploiești e pustiu, mohorât și frig. Tramvaiul zdrăngăne pe undeva; totuși, e multă liniște, și miroase a iarbă proaspăt tunsă. E duminică, spre seară, și se aude doar un zumzet dinspre teatru. E Ziua Mondială a Teatrului și se joacă Miriam W., în regia lui Radu Afrim. Prilej dublu de sărbătoare, căci piesa împlinește, azi, șase ani. Sala e plină.

Țâșnește pe scenă, fuge, dispare la fel de repede cum a apărut. Se strecoară din nou dintr-un dulap, și dispare iar, doar ca să invadeze cu mâinile delicate și sertarul, și raftul, și tot prezentul. E doar o amintire, dar îți sufocă stomacul cu forța unei mașinării. Florentina Năstase e Miriam la vârsta de 17 ani, o adolescentă în jurul căreia familia, bântuită de nălucile războiului, se năruie treptat.

E unul din rolurile ei preferate și unul din cele mai longevive. A fost o experiență care a contat mult pentru că, fiind la început, cu fiecare reprezentație a învățat să vorbească mai tare, să stea mai drept și, cel mai important, și-a găsit locul în echipă. Se amuză la gândul că, din 2010 încoace, a ținut să diminueze diferența de vârstă dintre ea, care are 30 acum, și personaj; așa că dintr-o adolescentă de 16 ani, a devenit una de 17. Dar adolescența, ca orice alt rol, îi cade numai bine. E sprintenă și cameleonică, îmbrăcându-și personajele cu blândețe, până îi devin o a doua piele.

***

„Repetam pe marginea șanțului, deci copiii vedeau ce făceam, și totuși mai veneau și la spectacol. Frati-miu era la intrare, tăia bilete. Ce ticăloase eram!”, își amintește acum, râzând, de verile din copilărie, de la bunici, când organiza momente artistice împreună cu câteva prietene. Dar a mai durat ceva până să descopere că teatrul îi e mai mult decât o joacă. În clasa a IX-a, a văzut niște afișe cu o școală de teatru, Sigma Art, care organiza cursuri la doi pași de liceul ei, așa că s-a înscris. Acolo a descoperit ceva ce semăna cu un atelier de dezvoltare personală, bazat mai mult pe improvizație, a cunoscut oameni care au apropiat-o de lumea teatrului, a mers la examenele studenților de la UNATC și, pe măsură ce pasiunea începea să prindă contur, diriginta ei din liceu a ginit-o. „A zis: haide să facem și noi ceva. Și la școală luam un text și făceam un spectacol, o jucărie, era distractiv. Am făcut atunci o mare nebunie, Hamlet integral, care durează vreo patru ore, în limba engleză elisabetană. L-am jucat la Teatrul de Comedie, eu eram Ofelia.”

Avea să joace același rol vreun an mai târziu, de data asta în română, în cadrul Asociației Podul, sub bagheta lui Cătălin Naum, unde s-a înscris în clasa a XI-a. Cam pe acolo și-a dat seama că asta vrea să facă mai departe. „Mi se părea că teatrul e un hobby, o chestie de petrecut timpul liber, nu credeam că am neapărat o vocație pentru asta. Până când am descoperit că e mai mult decât atât, că e o meserie. Dar până nu mi-a zis Naum: «tu ce-ai de gând să faci?», n-am avut curajul să spun: asta fac.” Naum reușea să își aducă elevii pe calea pe care o voia punându-le întrebări peste întrebări, lăsându-i să-și găsească singuri răspunsurile. „Așa simți că și tu ești creator împreună cu regizorul, simți că e și munca ta”, își amintește Florentina. Iar o vorbă de-a lui, „ratarea pândește după colț”, i-a rămas undeva în minte, o glumă cu iz de povață care plutește deasupra anilor de teatru ce au urmat.

La sfârșitul liceului, a dat două admiteri: una la Cluj și una la București. La Cluj a intrat prima. La UNATC au năpădit-o emoțiile, și a picat cu brio.

Acum, povestește despre Miklós Bács, proful ei, cu admirație. „După ce am aflat că am intrat prima, m-a întrebat dacă mă mai întorc [la Cluj], și am simțit ca și-ar dori să mă întorc. Și când eu nu mai aveam deloc încredere în mine – simțeam că e o responsabilitate atât de mare meseria asta, o chestiune de totul sau nimic –, Bács mi-a dat o fărâmă de încredere în mine.”

S-a întors și a rămas. Iar anii de studiu de acolo au mai adus cu ei niște surprize. „Eu, care eram convinsă că teatrul se face numai cu lacrimi și cu trăiri interioare, am fost șocată de commedia dell'arte. Eu nu știam, practic, că există și comedie în teatru.” Și, după ce s-a chinuit jumătate de an, timp în care a trecut prin toate măștile, și toate măștile au trecut pe lângă ea, a ajuns să joace, la examen, Amoreza, singurul personaj care nu poartă mască. „În minutul în care s-a dat start, m-am relaxat. După șase luni de chin, în care proful își smulgea părul din cap, dintr-o dată am zis: am ajuns până aici, ce se mai poate întâmpla?” Și i-a surprins pe toți, și s-a surprins și pe sine. „Am descoperit că poți să te relaxezi și să fii liber într-un sistem aparent închis. Asta m-a ajutat foarte mult și după, că examenul de licență l-am dat cu Groparul, din Hamlet. Acum, e bucuria vieții mele să joc comedie.”

După cei patru ani de facultate la Cluj, a început să lucreze, în 2008, la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, unde a jucat, până acum, în 11 spectacole. În 2013, împreună cu regizorul Victor Olăhuț, a pus cap la cap Cultură-n șură - un proiect prin care teatrul este dus în sate. Ideea proiectului a prins glas într-o vară, în satul Nadiș, din județul Sălaj, unde bunicii lui Victor au o casă.

„Și cum stăteam și ne tot uitam la șură, am zis; «ce fain ar fi sa facem un atelier de teatru aici». A mai durat ceva timp până să se concretizeze. Cu ajutorul dramaturgului Flavius Lucăcel, am luat legătura cu cei de la Centrul de Cultură și Artă din Sălaj. Am încercat într-un sat, la Badea Florea în șură, și a mers foarte bine. Au adus de la primărie băncuțe, au ridicat și o scenă, iar noi ne-am dus prin tot satul și am întrebat lumea dacă au auzit de spectacol, dacă vin. Erau foarte mulți pregătiți deja pentru spectacol, și încă de pe la 3-4 după-amiaza erau gătiți.” Atunci, la prima reprezentație, când au jucat Fisura, au avut vreo 250 de oameni în public. Anul următor, au jucat spectacole în trei sate. În 2015, au jucat în cinci, iar anul acesta vor juca în opt, inclusiv în județele Alba, Sibiu și Maramureș. Cu toate astea, proiectul e susținut din mici sponsorizări, alături de fonduri proprii, pentru că de la AFCN nu au reușit să primească finanțare. „Eventual peste 10 ani, când n-o să mai poată să ne ocolească,” spune ea.

Florentina nu s-a oprit doar la teatru. În 2014, într-un octombrie ploios și rece, s-a aruncat în valurile mării de vreo patru ori; filma Ipoteze sau predicții bazate pe teorii, un scurtmetraj în regia Andreei Păduraru, în care personajul său, Laura, caută să afle adevărul despre o presupusă relație a viitorului ei soț. Și pentru că își dorește să experimenteze cât mai mult film, a acceptat propunerea de a juca unul din rolurile principale într-un mediu metraj românesc care s-a filmat în aprilie, iar la scurt timp după a primit un rol episodic în producția hollywoodiană Dragonheart 4, unde e mama dragonilor, care moare la naștere. „Great death!”, i-a zis regizorul.

***

După anii petrecuți la Cluj, a rămas cu un ușor accent ardelenesc și, când se entuziasmează, i se aprind ochii și exclamă „iuuui!”. E senină, are un umor cald, țopăie și se ferește când vrei să îi faci o poză, ca mai apoi să înghețe, timid, în așteptare. Timidă îi e toată apariția, dar în spatele ei e hotărâre – dacă îți asumi ce faci, orice rol e valoros. Iar micile greșeli – o replică uitată, o căzătură pe scenă –, n-o demoralizează; știe când să nu se ia în serios, la fel cum știe, însă, că și fricile sunt parte din proces. Iar fricile ei cele mai mari se leagă de frustrările care ar putea veni odată cu neajunsul acestei meserii: talentul nu-ți asigură, automat, și norocul.

Însă, momentan, se concentrează pe ceea ce stă în puterile ei: de la încălzirea fizică de dinainte de o repetiție, la energia cu care își duce rolurile pe scenă, și până la minuțiozitatea cu care își analizează părțile bune și părțile rele la final de spectacol, tot ce face e all in.

Crede mult în repetiții și nu îi place să improvizeze. Îi place să lucreze cu regizori care sunt convingători – „eventual prin argumente”, spune, mustăcind –, și e un om al disciplinei. Nu degeaba a vrut să dea la Academia Militară, înainte ca un unchi să o păcălească, spunându-i că nu are înălțimea necesară.

Chiar și așa, cu toate detaliile puse la punct, pe scenă e plină de emoții înainte de prima replică, în fața camerei spune că încă nu se simte pe deplin confortabil, iar cu neliniștile de după fiecare audiție a învățat să trăiască abia după ce a înțeles că e ok să nu le poți face pe toate.

Dacă s-ar întâlni cu ea-cea-de-peste-10-ani, s-ar întreba „pentru ce muncesc eu acum?” Cade pe gânduri. „Mi se pare că, cel puțin în ultimul an, m-am dedicat numai teatrului și muncii, în general, și nu m-am mai ocupat deloc de prieteni, de familie, de viața mea socială, spirituală, sentimentală. Cred că o carieră se construiește în mult timp; nu m-am grăbit, nu mă grăbesc nicăieri, nu m-am așteptat niciodată să dau lovitura. Și lucrurile vin de la sine dacă ești consecvent. Dar, dincolo de asta, mai e și viața ta personală, pe care eu am neglijat-o în ultimul timp. Nu știu dacă peste 10 ani cumva asta o să-mi dăuneze, dacă o să descopăr că am greșit undeva pe parcurs.” Râde: „Să vedem, peste 10 ani, când o să recitesc interviul și o să zic «O, doamne, am știut, și n-am schimbat nimic!»”

***

O eșarfă magică, îi spune Tom, iar inocenta Laura, timida și singuratica Laura, trece eșarfa magică peste piciorul șchiop, o leagă strâns la gleznă. Dar fragilitatea nu vrea să dispară cu un truc; va rămâne acolo, ba chiar va urca prin tot corpul, va crește și îi va înghiți pe toți. În Menajeria de sticlă, în regia Sânzianei Stoican, Laura, crescută în umbra handicapului de la picior, se izolează într-un colț de lume decorat cu muzică și animăluțe din sticlă. Când băiatul de care a fost îndrăgostită în liceu vine la cină, în încercarea mamei de a o mărita, iluziile ei, inofensive până atunci, prind un contur brutal, și o închid pe vecie în universul ei ciobit.

Pentru acest rol, Florentina a fost nominalizată anul ăsta la Gala Premiilor UNITER, pentru cel mai bun rol secundar. Nu i-a fost ușor. Cu firea ei iute și plină de energie, să ducă un rol în tăcere a fost epuizant până la lacrimi. „Știu că exista o teamă în ceea ce privește tăcerile acestui personaj”, spune Sânziana Stoican. „Laura «tace mult dar înăuntru e ca un vulcan». Florentina a descoperit în ea tăcerile Laurei.” Acum, când se uită înapoi, Florentina crede că abia când aproape se dăduse bătută a reușit să-i găsească nucleul, și spune că răbdarea și hotărârea Sânzianei au cântărit foarte mult. Dar Sânziana a știut de la bun început că Florentina e cea mai potrivită pentru rol. „După ce am lecturat un fragment din piesă împreună cu ea și colegul ei, Cristian Popa, am simțit intuitiv că ea trebuie să fie Laura. Decizia mea asupra distribuției unui spectacol are foarte mult de-a face cu intuiția, și nu încerc să mi-o explic nici măcar mie.”

Și pentru că intuiția ei n-a dat greș, și s-au înțeles atât de bine, împreună au pus în scenă și un spectacol-lectură la Centrul Replika – Peștii dorm?, după un text de Jens Rashke, în care Florentina joacă rolul unei fetițe de 10 ani care încearcă să înțeleagă moartea fratelui mai mic. După acest spectacol, mama Florentinei i-a zis, pentru prima oară, că e o actriță bună. „Părinții mei, până acum, nu știau dacă sunt o actriță bună,” spune Florentina „pentru că sunt atât de emoționați când vin la un spectacol, încât și dacă vin să-l vadă de trei ori, pe mine mă văd ca pe copilul lor. I-am simțit cumva nesiguri pe ei, așteptau mereu să vadă ce părere au alții.” După Peștii dorm?, însă, mama ei i-a mărturisit că, la un moment dat, nu a mai văzut-o pe ea, ci pe fetița aceea. Și i-a zis cel mai frumos lucru din lume: „Mă uitam și, dintr-o dată, am uitat că ești tu acolo.”
_

Pe Florentina o mai puteți vedea, în perioada următoare, la Ploiești, în Avarul, dar și la Bran și Arad, cu Cerere în căsătorie, un spectacol al Teatrului de Artă București.