[Fragil] sau de ce mi-a făcut bine să dansez goală

Merg la spectacole de dans contemporan periodic și relativ schizoid: ori merg non stop, ori fac pauze de luni de zile. Probabil intră în corelație cu nevoia pe care o am față de experiența unui performance sau a unui șir de spectacole. Stilul lui Cosmin Manolescu îmi era familiar de anul trecut, activitatea Ștefaniei Ferchedău la fel, de [Fragil] auzisem, lipit, de altfel, de cuvântul „nuditate”. Mare scofală, mi-am zis, fiindcă am văzut și more than naked și am crezut că știu tot despre cum poate interveni nuditatea ca unealtă interfizică de metaforă. Am ajuns mai mult sau mai puțin întâmplător la spectacol, fără să știu cum e și fără să cunosc celelalte două co-autoare, Giselda Ranieri și Tanja Andreeva. Precum și aflând destul de aproape de ultima clipă unde anume va avea loc această ultimă reprezentație - limita, acest factor ritualic în care cred foarte tare de când am văzut Caged Birds. „[Fragil] este deopotrivă un spectacol de dans, un joc performativ, o instalație coregrafică, o petrecere sau pur și simplu o experiență care lucrează cu multiplicitatea identităților noastre. Printr-o incursiune experiențială care alternează diverse planuri și distanțe între artiști și spectatori, piesa [Fragil] invită publicul să pătrundă într-un univers care dezvăluie fragilitatea și vulnerabilitatea vieții noastre cotidiene” - asta e tot ce știam.

Am ajuns la Teatrul Replika însoțită și punctual. Am intrat am chicotit de la prima privire pe care am aruncat-o în sală, unde nu exista niciun scaun; am pășit spre mijlocul scenei dansând, pentru că așa am fost primiți, cu muzică. Avea loc o petrecere la care spectatorii au ajuns cu toții deodată și au intrat, în ritmul lor, în peisaj.

După câteva minute, unii s-au așezat, pe jos, pe marginea sălii, printre care și noi. Nici nu ne-am așezat bine, că au venit pe rând cei trei autori pe la toată lumea să ne ridice să dansăm. Muzica era mișto, lumina era mică și punctiformă, ca într-un clubuleț straniu și misterios. Mă bucuram că treaba începe interactiv, că mă gândeam că poate așa percep mai mult din experiența dansului și că e mai distractiv. Artiștii comunicau cu noi, părea să fie ceva dinamic. Am văzut un bust și niște fese la un moment dat, dar repet, după more than naked nu mi se mai părea așa șocantă ideea. În tot dansul, a venit Giselda la mine și mi-a luat mâna dreaptă și și-a așezat-o pe stern: feel my heart beating. După această expozițiune, am văzut că Tanja, Giselda și Cosmin au preluat un tip din public și au dansat cu el, așa că mi-am spus hihi, ce simpatic în continuare, fără să am habar cum o să crească întâmplarea. Compania mea nu se conectase încă. Eu am urmat la tutorialul de dans, numai că la un moment dat am închis ochii, am simțit că sunt ridicată pe sus, mi-au zburat cizmele, șosetele, melcul de la gât și ceasul de la mână, ca apoi să mă trezesc în brațele a doi străini, pe jos, un tip și o tipă. OK, o barieră interesantă depășită. Brusc îmi însușisem spațiul drept un teritoriu disponibil la negociere interfizică. Jocul a continuat cu lumini, cu muzică felurită, cu o mișcare continuă pe scenă. Artiștii negociau în permanență cu noi, ne întrebau despre diverse componente ale performance-ului, despre dimensiunile simbolice pe care le atinge, au cerut note, feedback, au asistat parcursul nostru, au comparat reprezentația cu cele precedente.

The heart dance. Fiecare dintre cei prezenți avea să-și aleagă un partener din sală pe care nu îl cunoștea și să facă un schimb de verificări de puls, cu ochii închiși. Oamenii își puteau atinge încheieturile mâinilor, gâtul sau pieptul. Toți oamenii au migrat către corpurile celor din fața lor cu timiditate și curiozitate, ajungând să schimbe o energie foarte stranie și puternică: o combinație de co-participare la spectacol cu experiența proprie, devenită ceva intim-colectiv. Asta a fost a doua barieră interesantă depășită, confirmată de murmurul simultan al perechilor la final, în care fiecare mulțumea celuilalt în același timp.

Următorul moment care m-a hipnotizat a fost opțiunea micilor oglinzi, când toată lumea primea o oglindă mică, dreptunghiulară, în care putea să urmărească spectacolul. Condiția devenise să nu mai privească nimeni altundeva decât în oglindă, deci noi toți mișunam printre ceilalți cu câte o oglinjoară în mână, ridicată la nivelul capului sau mai sus, răsucindu-ne într-una și urmărind artiștii. Bun, încă o noutate: utilizatorul experienței poate să decidă perspectiva și unghiul. Mișto și asta.

În spectacolul ăsta a trebuit să cărăm un coregraf gol dintr-o parte în alta a sălii. OK, e și asta o interacțiune, și tot despre tine înveți din ea. Ca să nu povestesc integral toate momentele am să trec direct la partea intergalactică: Manolescu anunță că spectacolul se apropie de sfârșit, iar partea care urmează e doar for the daring, iar cine nu simte că are curaj poate pleca, cu mulțumiri pentru prezență. Nu a durat foarte mult ca oamenii să decidă care le sunt disponibilitățile și limitele: o parte a plecat, o parte a rămas. Poate cam jumi-juma. Ne-am dat seama cu toții că urmează ceva poate inițiatic, care depășește un precedent oarecare, asumat drept standard colectiv.

După ce am rămas noi, cei cărora parcă urma să li se împărtășească ceva aproape mistic, artiștii au pășit în fața noastră și ne-au instructat despre cum alegem să continuăm performance-ul cu toții. Abia îi vedeam prin semi-întuneric. Nivelul trei este jumate despuiat, care, dacă se votează chiar și de numai un spectator, trebuie acceptat de majoritate. Cine se simte incomod poate pleca. Nivelul doi este lenjeria de corp, care, dacă se votează chiar și de numai un spectator, devine condiție pentru majoritate. Cine nu simte asta poate pleca. Nivelul unu este goliciunea, care, ghiciți: e suficient să fie votată chiar și numai de un singur participant. Cine nu vrea poate pleca. Toate nivelurile comportau egalitate sau justețe între oamenii din sală, dar cred că toată lumea s-a rușinat mai tare de ceilalți din public și mai puțin de artiști. Am mers de la un nivel blând de intimitate până la un punct în care se redefinește corporalitatea și proximitatea fizică în niște termeni cu care nu te confrunți în realitatea personală. Toate astea prezentate cu naturalețe și cu umorul care a urmărit întregul eveniment.

Pentru nivelul trei s-a votat. Încet și cu rezerve, cei din jur încep să se moșmondească fie de hainele din partea superioară a corpului, fie de încălțări și pantaloni. Explorând în continuare confortul individual și de grup, mulțimea a ajuns și la nivelul doi. Și, când am crezut că o să plecăm acasă, s-au dat cele mai multe voturi pentru nivelul unu. Deci toată lumea a fost practic la fel de curioasă, incomodă și deschisă simultan, fără a discuta la nivel particular, fără a pica verbal de acord, fără a ști ce urmează sau ce scop are exercițiul ăsta care sună prea extravagant. În schimb, aura pe care o împrumuți de la performeri într-o astfel de situație în care ei se apucă de ultimul dans goi, în fața spectatorilor tot goi, într-o lumină improprie în sală și cu niște lanterne și frontale asupra lor, este ceva ce nu pot exprima și anulează total pasivitatea paradigmei clasice performative, în care locul alterității spectaculoase și intangibile este pe scenă, iar tu ești un nimeni spectator.

Am urmărit emoționați cu toții corpurile care se desfășurau în fața noastră și am zis: da, ăsta e maximul!

Momentul s-a încheiat și ni s-a transmis că ultimul pas, total opțional la nivelul fiecăruia, este să dansăm cu toții. Chiar așa. Pornind de la the heart dance. Toată lumea a întors privirea către cei din jur și puteai auzi cum respirațiile tuturor s-au oprit pentru o clipă. Cred că toată lumea își dorea înapoi în convenția textilă, ce, doar nu am stat deja goi înconjurați de niște străini urmărind alți trei străini goi? E în regulă chestia asta? Conform căror criterii? Cine stabilește unde trebuie să te oprești? Cine setează criteriul de raportare colectiv? Aici ești într-o societate nouă, care are un ecosistem comportamental propriu. Deci? Ce alegi? Să te întorci în cutiuță sau să cunoști un nou tip de sfârșit? Dacă te oprești acum, se mai pune ce ai acumulat în prealabil? Cum asimilezi asta și ce te faci cu ea dupaia? Când vreodată ai ales să integrezi un genotip nou de interacțiune umană, care nu seamănă cu nimic din ceea ce… seamănă? Cum poarte corpul gol să fie non-erotic? Cum poate să nu ducă nuditatea la sex?

Am venit la [Fragil] - manifestul, pe vremea asta pe care o ador și care îmi dă super mult spațiu. Am căutat. Cea mai fragilă senzație pe care am regăsit-o în mine este reacția la ideea de sfârșit, sau mânia în fața neputinței de a digera noțiunea. Sau e o greșeală în interacțiunea cu percepția asupra timpilor. Dacă o situație ia sfârșit, de ce nu poate creierul să o excrete din timpul subiectiv, așa cum o excretă timpul obiectiv din realitate, iar din universul mental interior face parte în continuare imaginea sintetizată a situației care acum face parte din trecut? Nu ține creierul pasul cu noi? Sunt vitezele diferite? Nu suntem apți să dăm trecutul jos de pe cal? Așa o să fie până la sfârșitul vieții? Câte sfârșituri poate duce o șa? De ce nu își zice creierul: „hei, s a terminat asta, deci nu mai stă pe cal. Pune altceva pe cal. Uite altceva pe cal”?
Cum se metabolizează și materializează uitarea?

E clar că am ales cu toții să dansăm ultimul heart dance. Am început de la un tandem, ca mai devreme, și ne-am trezit cu toții cunoscând pe fiecare celălalt din antebrațe, omoplați, creștet, genunchi. Compania mea mi-a spus, identificându-mă printre oameni cu blândețe și probabil după miros, cu ochii închiși, că simte că s-a întors acasă.

Am deschis ochii spre final ca să pot să îmi întipăresc în amintire - anulând marota mea cu uitarea - ce am trăit în acele clipe. Cât de vulnerabili și puternici eram cu toții, cum stăpâneam o scenă, cum gravitam în jurul nesiguranțelor celuilalt, cum eram cu toții la fel de proaspăt botezați într-o paradigmă total necunoscută până acum.

Într-un final ne-am disipat, caleașca s-a evaporat, energia s-a ridicat undeva deasupra noastră, a tuturor, și am început să ne îmbrăcăm. Coregrafii nu mai erau prezenți. Oamenii au început să plece, după o tură de aplauze confuze. Am rămas până s-a aprins lumina și am împăturit o cuvertură și am strâns un maieu de pe jos, alături de echipă. Am căutat coregrafii ca să le mulțumesc. Mi-au dăruit ceva ce după o vârstă devine foarte rar: o primă experiență, învăluită în inocență și incertitudine.

M-am gândit îndelung ce simt acum și mi-am dat seama că nu prea văd nimic de excesul de gratitudine și grandoare pe care îl percep, momentan, în sinea mea, care sinea are un suport fizic recalibrat într-o nouă matrice începând cu această seară. Senzația post-factum este atât de densă și de edificatoare nu numai despre dansul contemporan, cât mai ales asupra propriilor concepții, încât digestia durează cu siguranță… mult. Am fost pe un teren unde parcă îmi învăța cineva creierul cum să gândească curat, unde te supui unui miraj care nici nu știi dacă a fost real când te gândești la el pe drumul spre casă, o Dumbravă Minunată pentru adulți, o disonanță cognitivă pe care o vei purta cu tine de acum încolo, o controversă pe care cetățenii nu o vor înțelege.

***
Un spectacol de: Cosmin Manolescu
Creat în colaborare cu și interpretat de: Giselda Ranieri, Tanja Andreeva, Cosmin Manolescu
Producător: Ștefania Ferchedău
Producător asociat: Laura Orlescu
Design lumini: Cosmin Manolescu
Producție: Paradis Serial / Fundația Gabriela Tudor, în cadrul programului E-Motional
Creat cu sprijinul: Programul Cultura al Uniunii Europene, Administrația Fondului Cultural Național, Programul Bucureștii 555 al ARCUB, bursă a Fundației Bogliasco
Joc performativ inspirat din viețile noastre, Tino Sehgal, Christian Boltanski, Lewis Carroll și mulți alții

[Fragil] a avut premiera în iunie 2015 în cadrul unui turneu internațional care a inclus 8 spectacole la Luxemburg, Cluj, București și Riga. Fotografii de Orsolya Balint, de la o reprezentație la Brașov.