Laura şi emoţiile în matrioşca

Andra Magda | 15 Ian 2014

Laura Lucia Mihalca nu „pictează de la doi ani”, cum încep multe dintre poveştile artiştilor. A început să picteze la Palatul Copiilor, la îndemnul mamei, a continuat să facă asta în şcoală, iar în facultate a pornit şi o revistă de arte.

Întâlnirea Laurei cu pictura s-a petrecut în cadrul unui curs la Palatul Copiilor, pe când era în clasa a treia. După cursul urmat acolo, s-a înscris la Şcoala de Muzică şi Arte, unde o profesoară cu ochi bun i-a spus un singur lucru: „Când un om este înzestrat cu talent, trebuie să îl urmeze.” Laura a înţeles atunci că trebuia să lase orice alte activităţi deoparte, indiferent de cât de atractive păreau, şi să picteze.

Aceeaşi profesoară, Zamfira Galan, îşi punea elevii la treabă ca pe nişte oameni mari. Organiza expoziţii, unde viitorii artişti trebuia să-şi prezinte lucrările publicului şi îi îndemna să participe la competiţii. Laura a participat la mai multe astfel de concursuri, a luat şi premii, însă cel mai mult se mândreşte cu o lucrare pentru care a primit menţiune. Era în clasa a şasea, la concursul românesc „Atomul – energia nucleară salvează mediul”. Ideea pentru tabloul său i-a venit într-o stare pe jumătate trează, pe jumătate adormită, în timp ce se gândea cum ar putea reprezenta atomul. Pe vremea aceea citea Dumas, aşa că a conectat punctele şi a transformat Soarele, Terra şi atomul în trei muschetari care se luptau cu balaurul gunoaielor pentru o lume mai bună.

Ca artist la 23 de ani, Laura caută cele mai personale surse de inspiraţie. Nu pleacă decât foarte rar de la un concept estetic sau filosofic. Pictează ce simte. Senzaţiile şi emoţiile trăite sunt descompuse, recompuse şi puse în scenă în culoare. „În ultima vreme însă”, spune Laura „mă preocupă foarte mult ideea de microcosmos într-un macrocosmos, de punct în univers şi, în mod particular, de modul de înţelegere şi trăire a oraşului.” Pentru ea, oraşul este un organism la fel de viu ca noi, cu schimbări de stare şi transmitere de emoţii. „Eureka” ar fi cel mai potrivit termen care să descrie seria lucrărilor dedicată oraşului. Îl vede ca pe un ansamblu de labirinturi unde sunt adăpostite numeroase paralelipipede, construite din ziduri menite să ne închidă sau să ne ascundă. Cel mai simplu simbol pentru un oraş, indiferent de punctul său pe hartă, este, în viziunea sa, o imagine de tip matrioșca, cub în cub în cub în… .

Încă nu are un atelier al ei şi spune că este cu dus şi întors deţinerea unui spaţiu dedicat complet artei. Pe de o parte, asta ar implica mai multă disciplină şi un loc benefic experimentării şi desfăşurării în voie. Pe de alta, Laura spune că ar izola-o. Acasă este locul unde pictează, se relaxează şi scrie.

Într-a şaptea, Laura scria poezii ce aveau ca temă copilăria, dragostea şi viaţa, cu titluri precum „Prinţul care împarte fericire”, „Eroina e Cosmina” sau „Un vis ferice”. Liceul a fost perioada de maximă efervescenţă pentru poeziile ei, pe care a început să le şi publice în reviste literare. Recent, a început un roman, dar spune că abia când va fi gata se va decide dacă îl publică ori ba.

Când ai un talent trebuie să îl urmezi, dar şi să ai curaj. La Facultatea de Istoria Artei, colegii ei visau la o revistă, dar ea a fost cea care şi-a asumat rolul şi responsabilitatea de redactor-şef. Art Out, revistă de arte, arhitectură, patrimoniu şi restaurare, a pornit ca revista şcolii. La trei ani de la conceptul din agenda Laurei, Art Out – al cărei nume înseamnă eliberarea de clişee şi constrângeri – este o revistă independentă, unde redactorii se adună benevol să publice. Într-aceeaşi notă s-a născut şi sora mai mică, Teen Art Out, condusă chiar de sora Laurei, care a avut ideea numirii fiecărui număr după o piesă din zona de rock şi metal.

Pentru Laura, activitatea de la Art Out implică disciplină, raţionalitate şi ordine. Fără asta şi fără evenimentele organizate pentru revistă crede că ar putea cădea în clişeul artistului boem – visător şi neancorat în realitatea cotidiană.

Ce vrea de la 2014? „Mă văd ocupându-mă de artă în cel mai pur sens al cuvântului. Mă văd în atelier, pictând, făcând schiţe. Mă văd având ample expoziţii personale şi colective. Mă văd organizând proiecte expoziţionale ambiţioase şi necesare societăţii. Mă văd scriind mult, poezie, proză, eseistică, critică şi istoria artei.”
Pin It email