Cu Cristina Venedict. Despre manipularea imaginației

Mădălina Moraru | 02 Aug 2012

După ce că o fotografie face cât o mie de cuvinte, Cristina adaugă alor sale și note de subsol.

Doar că personajele desprinse din suprarealism nu vorbesc, iar cu cât dai scroll-down galeriei virtuale, cu cât ți se confirmă că fotografia înseamnă mai mult decât un click produs de un aparat. E din Botoșani, însă asta nu a împiedicat-o să treacă unele bariere pentru a ajunge pe pereții din Londra, Varșovia, Dublin, și de curând Vermont (SUA), unde participă la expoziția de grup Secrets and Mysteries, alături de croați, italieni, maltezi, unguri, suedezi sau austrieci.  

Ce te definește ca artist?
Totul este o joacă , dacă joaca înseamnă artă, atunci sunt un artist.

Ce îi trebuie unei poze ca să devină fotografie?
Multă lume face poze, toată lumea într-un moment din viață are acces la un vizor de aparat, apasă click și imortalizează un moment, mai mult sau mai puțin memorabil. Fotografia e memorabilă.

În multe dintre imaginile tale apar copii. Îți place să te joci?
Fiecare dintre noi ascunde un copil, cred că toata viața avem o parte jucaușă în noi, acea parte care nu uită de copilarie și care iese la iveală de-a lungul vieții, într-un moment propice. De exemplu prin lucrările mele eu mă joc, sunt un mic creator de vise, de idealuri, de amintiri. Și mă mai joc și cu Sasha, băiețelul meu, cât mai este el mic, copilul din mine zburdă.

Până acum ai întâmpinat blocaje sau ai avut momente în care, ca artist, să fii nemulțumită?
(zâmbește) De multe ori. Cred că dacă nu ar exista nemulțumirea nu aș mai aprecia momentele rare în care chiar sunt mulțumită. Are un farmec aparte nemulțumirea în viața mea.

Dintre color și alb-negru, la care nu ai putea renunța?
Pai, cred că la alb-negru. Lucrările alb-negru sunt mai aproape de sufletul meu, dar am momente în care simt nevoia de culoare.

Cum se visează suprarealist?
Suprarealismul e ca un paradox, adică depinde cum îl privești. De multe ori suprarealismul este interpretat ca realism pur, cel puțin așa văd eu în acest moment lucrurile.

Dintre fetițele cuminți (surprinse de Diane Arbus) și cele obraznice (ale americancei Sally Mann), cărora le-ai împleti codițe?
Hm, mă pui să fiu undeva la mijloc. Sunt amandouă niște fotografe care știu să surprindă momente memorabile, iar copii din imaginile lor transmit și spun multe. Dincolo de asta, nu cred ca le-aș împleti codițe. Cred că mai degrabă le-aș tunde!

Claritate sau mesaj, care e perceput mai ușor?
Cred că depinde cui te adresezi și ce e mai important, momentul. Ambele sunt percepute bine dacă momentul este oportun.

Dacă fata colorată ar vorbi, te-ar certa că visul nu i s-a împlinit?
Ești simpatică. De ce ma bucur cel mai mult când creez o imagine sunt poeziile lui Andrei Viziteu. Sunt minunate și scrie exact ce simte când vede o imagine nouă de-a mea. E surprinzător să vezi că joaca ta trezește omul creativ, iar pe Andrei îl apreciez mult și tot timpul am să-i fiu recunoscătoare pentru ceea ce face.

De pe blog în galerii. Asta cum s-a întâmplat?
Prima expoziție la care am participat a fost o expoziție de grup realizată de site-ul Badorgood la Sibiu. Am fost contactată și am fost extrem de fericita. După, totul a venit parcă de la sine.

În epoca tehnologiei și a vitezei, mai are fotografia pe film vreo șansă?
Da, din punctul meu de vedere. Sunt mulți artiști fotografi care folosesc aparate cu film. E ca și vinylul care înca se asculta și este apreciat.

Ce asculți când creezi și are muzica vreo influență asupra proiectului final?
Simt că muzica stimulează creativitatea. Cel puțin în cazul meu, muzica deschide sertărașe ascunse și eu mă bucur de ele. Ascult Garbarek de multe ori, și în principal Twelve Moons, este un album aparte.

Cristina Venedict Photography
Pin It email