B-boys, comunism şi churchkhela = Tbilisi

Mă așez pe o bancă incomodă și încerc să nu ațipesc, de teamă să nu pierd anunțul de îmbarcare în următorul avion. Mă-ncearcă o senzație plăcută de oboseală și simt că fac parte din atmosfera de aeroport. Mi se pare că lucrurile se întâmplă cu o lentoare specifică, oamenii se mișcă parcă într-un slow motion grăbit, să umple burta avioanelor care torc cuminți pe piste. Mă chinui să descifrez tabela de plecări, n-am ochelarii la mine. Tel Aviv? Barcelona? Stockholm? Ah, uite și zborul meu. Mă duc în Georgia, la capitala Tbilisi, la Finala Est-Europeană Red Bull BC One.

BC One e cea mai importantă competiție de B-boying one-on-one și se desfășoară de 12 ani. B-boy-ii dansează un fel de breakdance, sau fac breaking, cum spun ei. E un stil de streetdance care a apărut în New York-ul anilor ‘70, printre băjeții de cartier afro-americani și portoricani. B-ul din b-boy vine de la break, adică partea cea mai plină de energie și mai dansabilă dintr-o melodie, pe care ei o folosesc. Pe hip-hop, funk sau breakbeats, se aruncă-n mâini, fac piruete în țeastă, se contorsionează, se răsucesc, se-ndoaie, se zvârcolesc și demonstrează ce skill au. Miza e să câștigi și să devii astfel un All Star, adică recunoscut ca fiind cel mai bun la nivel mondial, ceea ce te „aranjează pe viață”, cum mi-a explicat un concurent. Crew-ul de All Stars are 10 membri și în fiecare an se adaugă unul nou. Ei călătoresc prin toată lumea, jurizează competiții, dar și concurează, iar b-boy-ii îi tratează cu un respect vecin cu venerația. În Tbilisi au venit 16 b-boy-i, din Serbia, Azerbaidjan, Slovenia, Kazakhstan, Rusia, Slovacia, Grecia, Turcia, Ucraina, Croatia, Armenia, Georgia, Bulgaria și România.

E joi seara și în fața hotelului se revarsă dintr-un autocar competitorii. Observ dintr-o privire că toți au o caracteristică trasă la indigo: sunt mici-mititei, cu un cap mai puțini decât mine, dar bine făcuți. Întreb în stânga și-n dreapta de ce au toți aceeași înălțime, ce, e cu limită? Mi se răspunde că nu se știe dacă din cauza dansului se opresc din creștere sau dacă înălțimea le oferă un avantaj și numai cei mici ajung în finale internaționale. Un fel de ce-a fost mai întâi, oul sau găina? Înălțimea sau performanța? Trec prin fața mea și zâmbesc frumos: ah, you are from Romania? Dracula, I know! Ultima mă salută o tipă, mică și ea, cu umeri lați și puternici, dar talie mică și delicată. Are ochi negri și părul lung și drept, prins într-o coadă în vârful capului. Îmi zâmbește larg. Hi, I'm Mary, nice to meet you! E reprezentanta Bulgariei și prima b-girl din istorie care participă la o competiție internațională. Grecul mă salută cu ochi albaștri și cu nas de Apollo. Îl cheamă b-boy Onel, e tăcut și sfios și se ține mereu aproape de coach-ul lui.

Oraș cu miros de comunism stătut și oameni care-ți întind lumânări de mâncare

Până sâmbătă, când e finala, ne-o ardem aiurea prin oraș. Mă cocoț pe un deal, la picioarele Mamei Georgia, o statuie metalică de câteva zeci de metri, care întâmpină lumea nou sosită cu o cupă de vin într-o mână și cu o spadă în cealaltă, că nu se știe niciodată. Descopăr că Tbilisi e plin de biserici, aproape toate ortodoxe. Dintr-o privire aruncată asupra orașului, vezi cel puțin trei-patru în fiecare cartier. Religiozitatea e moștenire de la ruși și aflu că tinerii încă merg la biserică de câteva ori pe săptămână. Două clădiri de sticlă care seamănă dubios de tare cu niște cârnați înfipți în poalele unui munte sunt înconjurate de sârmă ghimpată și buruieni. Le-a construit fostul guvern, dintr-un capriciu, să le facă galerii de artă. Acum sunt încuiate și pustii și nimeni nu prea are idee ce să facă cu ele. Așa că se mulțumesc să le lase să lucească frumos în soare.

Mă târăsc pe bulevardele din centru și prin dogoare. Mă fascinează cum arată georgienii, mai ales femeile, cu nasurile lor lungi și ascuțite, îndreptate subtil în jos la vârf. Peste tot sunt tarabe pline de cărți vechi, ori în rusă, ori în georgiană. Găsesc printr-un noroc o carte în engleză și îmi scriu cu satisfacție numele pe prima pagină, apoi Tbilisi, septembrie 2015. O doamnă care nu știe boabă de engleză îmi oferă niște lumânări roșii, maro și negre. Ce să fac eu cu lumânările? Vede că o refuz, rupe una din ele și văd cu uimire cum bagă în gură o bucată, apoi îmi oferă și mie să gust. Nu-i lumânare, e churchkhela, un fel de Snickers georgian, cum aflu mai târziu, adică nuci și alune învelite într-o pastă făcută din struguri. E gumoasă și nu prea dulce și rumeg la ea cât mă ține gura. Sunt ghidată spre un studio unde o să vedem o demonstrație de dans tradițional. Mi se arată o intrare obișnuită dintr-un bloc vechi. Trec de un coridor vopsit cu dungă până la mijloc, apoi, boom, multă marmură. Crăpată, veche, prăfuită. O scară de lemn cândva vopsit urcă spre niște basoreliefuri care lucesc auriu stins, e miros de mucegai, praf și comunism stătut. O văd ca pe laitmotiv al unei capitale aflată sub ocupație rusă, unde astfel de clădiri cândva opulente, acum căzute în dizgrație, apar la tot pasul. Georgienii dansează agresiv, strigă, se luptă cu săbii care scot scântei și simulează războaie în horele lor. Fetele sunt toate subțiri, grațioase și par a îndeplini rolul de decor, cât timp bărbații se luptă pentru ele. B-boy-ii n-au stare, muzica săltăreață le face chef de arătat ce pot, așa că se aruncă și ei „în luptă”. Se termină în aplauze, felicitări și poze de grup.

Finala Est-Europeană Red Bull BC One, cu priviri zeflemitoare, contorsionism și sărituri ca de mingi de cauciuc

Sâmbătă seara, microbuzul urcă cu greu dealul clădirii circului, unde are loc finala. În stânga mea se vorbește rusă, în dreapta, sârbă, dincolo, turcă. În fața circului mișună puștimea Tbilisiului, laolaltă cu băieți cool cu șapcă întoarsă și pantaloni cu turul lăsat. Un jeep cu boxe imense urlă un bumți-bumți, aerul e cald și uscat și o geană de apus scaldă fațada clădirii în lumină. Circul e mare și vopsit în roz. Coloane înalte corintice se înșiră în fața unei intrări cu iz vag de paragină. Deasupra ușilor se prind în plase de păianjen mii de insecte zburătoare. Pe scări, un individ cu barbă de trei zile și minte de copil repetă obsesiv ceva în georgiană și se mișcă haotic pe muzica electronică. E pregătit pentru finala ce stă să înceapă – are șapcă și tricou cu logo-ul Red Bull.

În mijlocul arenei e o scenă circulară, în aer plutește un fum cețos, iar sala începe să se umple. La un pupitru aproape de tavan se bâțâie DJ Scream, care pune breakbeats în seara asta. Se face întuneric și se stinge murmurul sălii. Mă cuprinde și pe mine nerăbdarea, mă entuziasmez când MC-ul cheamă pe rând b-boy-ii pe scenă. Când intră georgianul, b-boy Pioneer, sala e în picioare și urlă cu entuziasm. Aproape la fel e primită și b-girl Queen Mary. Se învârt pe scenă, sunt zâmbitori, se îmbrățișează și se încurajează reciproc. Urmează competiția. Dansează în perechi. În prima rundă, opt, apoi rămân patru, apoi două și în sfârșit, una, din care o jumătate devine campion est-european și merge la finala mondială de la Roma. N-am mai văzut niciodată o competiție de genul, așa că prima demonstrație mă uimește. Uzee Rock, Ucraina, versus Naki, Slovenia. Dacă acum cinci minute se băteau tovărășește pe umeri, acum se înfruntă din priviri, se provoacă, se zeflemesc, fac gesturi care să-l întărâte pe celălalt. Hai, doar atât poți? Dansează pe rând, câte un minut-două fiecare, în câteva reprize. Juriul e format din foști campioni internaționali, care au ajuns All Stars. Decid că ucrainianul câștigă. Confruntările merg rapid. B-boy Gun, din Rusia, e aproape scârbos de flexibil, pare că încheieturile lui se pot răsuci în orice direcție. Se confruntă cu B-boy Marius, românul, și câștigă. Toți sar pe scenă fără să pară că depun vreun efort special, parcă-s mingi de cauciuc. Queen Mary improvizează o mișcare de Shakira și mulțimea e în delir, o aplaudă mai mult decât pe Lux de Lux, care câștigă de fapt confruntarea.

În finală se bat Killa Kolya, din Kazakhstan, și Robin, din Ucraina. Robin e arogant, Kolya se concentrează. În câteva minute se termină și juriul nu stă pe gânduri: Kazakhstan câștigă. În secunda doi, năvălesc pe scenă toți ceilalți și-l iau pe sus pe campion, sub o ploaie de confetti. Robin stă la o margine de scenă.

În curtea circului, lângă autocar, ucrainianul se desfășoară furios. Marius încearcă să-l calmeze cu It's just a competition, don't worry, dar primește doar o ploaie de Yeah, it’s just a competition, it’s just the money, it’s just being an All Star! It’s just the second place! Îl lăsăm să se calmeze, în timp ce Marius îmi mărturisește că și el e puțin dezamăgit. Încep să-l sune prietenii care l-au urmărit atent să-i spună că a pierdut pe nedrept, postările îl iau cu asalt pe Facebook. Eu nu știu mai nimic despre cum se jurizează, dar ochiul meu de necunoscător tinde să-i dea dreptate. Juriul urmărește, pe lângă skill, atitudinea și originalitatea. Gun, nimic de zis, e nefiresc de original prin mișcările lui de contorsionist.

De la afterparty plec direct spre aeroport. Las în urmă o gașcă de oameni veseli și gălăgioși, care și-au dat jost măștile de b-boys în competiție. Șicanele, zeflemeaua și provocările arogante pe care le-am simțit în timpul finalei au dispărut fără urmă, se bucură împreună pentru reușita unuia din ei.  Mă gîndesc cu jind la o bucată de khachapuri, plăcintă cu brânză și mâncare tradițională georgiană și-mi promit că o să caut rețeta cum ajung acasă. Rețeta am găsit-o, e imprimată undeva în maldărul de pe birou, dar din spiritul meu georgian a mai rămas doar o brățară pe care o port tot timpul. Nu știu exact ce e gravat pe ea, în alfabetul Mkhedruli, și nici nu vreau să caut. O să fie motivul meu să mă întorc în Tbilisi, cândva.