dela Sora Treişpe: Bonobo

Această muritoare de rând poartă o afecțiune cronică pentru Bonobo şi muzica lui, indiferent de perioada anului. Sau a lunii.

„Mamă, a scos Bonobo un album de stă mâţa-n coadă”, m-am auzit spunând în timp ce Smaranda se ducea să caute un liner maro. Tocmai sesizasem că e unşpea oară când voiam să îl ascult pe săptămâna asta, simt că vreau să mă satur de el, să îl epuizez şi să plictisesc pe cineva cu el.

De fapt, Bonobo nu e chiar atât de spectaculos. Conturul lui e cam firav, în sensul că eu cel puțin nu am descoperit ceva care să facă el ce n-au făcut şi alţii înainte și după el, mai bine sau mai prost. DAR: ceea ce e cu adevărat deosebit în felul în care leagă sunetele este că reuşeşte să creeze o bulă de confort personal în universul sonor al ascultătorului, care se lasă purtat ca într-un hamac. Am crescut cumva cu Bonobo și mi se pare la fel de natural ca apa.

Prima piesă pe care am ascultat-o de pe The North Borders, cel mai recent album al său, este cea care îmi place şi cel mai mult: Cirrus. Probabil pentru că am senzaţia că are o structură un pic declinată din Four Tet, dar mult mai leneşă, moale și prietenoasă (serios, dacă ascult Love Cry, ba nu, She Just Likes To Fight şi după aia Cirrus, e ca şi când nu te poţi hotărî dacă vrei nachos sau popcorn la film, așa că le iei pe amândouă şi un Slushy mare, cu o porţie de creveţi la bord). Aşa cum spuneau mai mulţi prieteni, cu Erykah Badu nu poţi da greș - da, adevărat, iar experienţa albumului cap coadă este foarte plăcută, deloc solicitantă şi total nepretențioasă.

Bonobo e ca un lubrifiant sonor universal. Stilul lui melanjat din downtempo, electronica, niţel jazz și tripurile lui personale pe instrumentale și producţie produc un ansamblu atât de prietenos de sunete! În lumea mea model, Bonobo se aude în alimentară, la benzinărie, la saloane de mani-pedi, în sala de aşteptare de la dentist, în surdină în baie şi pe holul facultăţilor. Nu am cunoscut pe nimeni care să spună că Bonobo e de tot căcatul şi că nu îl suportă. Am auzit în schimb fiţoşi manierişti care l-au defăimat sub aspectul că nu a fost neapărat vreun revoluţionar doar pentru că a oferit o muzică plăcută şi accesibilă. De parcă mai are vreo importanţă asta după ce ai scos o bucăţică aşa armonioasă precum Black Sands. Şi faza cu baia e pe bune: când m-am mutat cu Maria, am observat că nu a glumit când a zis că Black Sands e albumul ei de băiţă. Avea o cadă stropită cu vopseluri, nişte lumânărele, un pahar de vin roșu, laptopul ei mititel pus pe vasul de toaletă, şi ea clipocea acolo cu muzica asta pe fundal. Mi-a intrat atât de tare în minte contextul ăsta situaţional încât l-am preluat, şi atunci am început să mă ataşez cu adevărat de Bonobo. Am fost foarte dezamăgită când l-am ascultat ca DJ, pentru că a făcut o manevră la care nu mă așteptam: speram să aud o muzică foarte profundă şi pătrunzătoare, în schimb am primit un crescendo alarmant de BPM până spre final, când m-a obosit un drum`n`bass ofilit. M-am dus acasă şi am ascultat Terrapin şi m-am culcat legănându-mă.

Sound-ul multifaţetat al lui Bonobo, cultivat cu linii destul de jucăuşe de bass adânc, e ceva ce trebui să se întâmple natural în spaţii publice ca un dar de la Doamne-Doamne al muzicii. Dacă Bonobo ar fi default în autobuz, nu s-ar mai înghesui nimeni, copiii n-ar mai urla şi boschetarii nu şi-ar mai sufla mucii în spate, acolo, rezemaţi cu fruntea de geam. Aşa cred eu. Iar The North Borders îţi ţine isonul toată ziua, de la cafea, până la gătit, un pai de după-amiază şi nişte sexică după apus. Cred că o să fac o pauză şi nu o să îl mai ascult câteva zile, până o să mi se facă dor de First Fires.