Hey babe, take a walk on the wild side

Câteva rulote vezi şi pe plaja dinspre 2Mai, spectacolul e însă pe faleza dinspre bulgari. Acolo e comunitatea de rulotişti, despre care bănuiesti că sunt hipioţi bătrâni, fani pasărea colibri, francezi care şi-au trăit tinereţile pe la tot felul de woodstockuri, dar în realitate nu ştii mai nimic.

The Milky Way

În 2006 am avut o prima întâlnire cu rulotiştii. Atunci m-am împrietenit cu o gaşcă de francezi care călătoreau prin Europa de Sud Est şi care îşi parcaseră rulotele şi pe dealul din Vama Veche. Ascultau non stop un cântec din care înţelegeam doar Fuck la Police, strângeau un fel de cânepă sălbatică de pe câmpurile din Vamă, o sortau în nişte ligheane, pregăteau apoi o licoare numită Milky Way şi între timp mai furau câte un pet de bere din marketurile din Vamă, amuzaţi de cât de ieftină e berea. Printre vecinii lor am mai observat un cuplu de francezi care cântau la acordeon(ea) şi la nişte tobe mici(el). Încântată de anarhiştii străini şi de poveştile noi care îmi aduceau ba a piesă punk, ba a Arizona Dream, nu am observat prea multe detalii în jurul meu.

Am uitat apoi de rulotişti, ca de alte comunităţi pe lângă care treci şi nu te gândeşti neapărat să le cunoşti mai bine. Anul ăsta însă, într-o plimbare de seară pe plaja dinspre bulgari, m-a lovit un hey babe, take a walk on the wild side, venit de undeva de la rulote. Am luat-o înspre zona caravanelor, să mă bucur mai mult de cântec.

În afară de piesa lui Lou Reed era linişte şi imi imaginam că rulotiştii îşi făceau siesta, căci în afară de două fetiţe cu breton, de vreo 5,6 ani care se jucau în maşina părinţilor şi care m-au privit suspicios nu era mai nimeni pe acolo. După câteva minute însă, în care te credeai aproape singur, descoperi o fată care citeşte în faţa unei rulote; puţin mai incolo, o doamnă care stă pe un şezlong; un bărbat care iese dintr-o altă rulotă, într-o cămaşă şifonată şi o întreabă pe soţia/ iubita lui dacă de data asta e mai ok cămaşa; mese pe care vezi câte-un pahar de apă, o vază, scoici; fetiţe care se aleargă în jurul rulotelor. E ca într-un cartier după amiază, pe care îl descoperi treptat.

Picnicul

În ziua următoare m-am întors cu un carneţel şi în mai puţin de 5 minute m-am trezit la o masă cu nişte necunoscuţi şi cu un pahar de Cola cu gheaţă în faţă. „Aţi ajuns la locul potrivit”, mi’a zis unul dintre domnii de la masă, „lângă dumneavoastră e preşedintele asociaţiei de rulotişti din România, domnul Nelu Predonu”.

Conform Legii Picnicului, din 16 martie 2012, cei trei domni şi doamna care îmi oferiseră sucul şi care savurau câte un pahar de vin trebuiau amendati cu sume între 100 şi 50.000 de lei, pentru că şi’au parcat rulotele, îşi luau cina şi îşi lăsau copiii să se joace într’o zonă neamenajată. Legea prevede că desfăşurarea activităţilor de picnic, cu excepţia celor care au loc în zone special amenajate, este interzisă.

Bună dimineaţa

Nelu Predonu imi explică că asta e doar una dintre problemele cu care se confruntă aceşti iubitori de libertate (cum se descriu chiar ei). Cea mai mare e legată de infrastructura de camping. Într-o ţară cu 14 000 de rulote/autorulote, există doar 34 de campinguri, multe oferind condiţii foarte proaste şi preţuri ridicate. O mare parte dintre ele sunt deţinute de către patroni străini, majoritatea olandezi, care după ´90 au speculat rapid absenţa turismului de acest gen din România, au înhăţat terenuri şi au inaugurat glorios campinguri mult mai proaste decât în alte ţări europene.

Ca preşedinte al asociaţiei de rulotişti din Romania, Predonu vorbeşte cel mai mult, iar ceilalţi intervin doar din când în când cu completări. La masă mai stau Luminiţa, care a organizat în 2012 întâlnirea anuală a rulotiştilor, soţul ei, care se joaca cu un câine şi e destul de tacut când vine vorba de aspectele organizatorice, politice, dar vorbeşte cu plăcere despre filosofia de viaţă a rulotiştilor. „Suntem oameni apropiaţi de natură, ne place libertatea, viaţa, ne place să socializăm. Auzi un bună dimineaţa de la vecinul tău şi aşa te cunoşti.”

Tinereţea

Nu le place să fie numiţi hipioţi şi mi se explică că mişcarea hippie nu a introdus rulotele, ci doar a popularizat o formă de turism alternativ care exista deja. Un alt domn de la masă îmi atrage atenţia asupra unui aspect care îmi scapă. „Despre natalitatea în rândul rulotiştilor nu ne întrebi nimic? Să ştii că sunt ceva copii născuţi la rulote”. Apare la un moment dat şi soţia lui, pe care mi-o prezintă ca pe „doamna cu care împarte acelaşi pat”.

În tinereţe mergeau mai toţi în excursii cu cortul. Abia mai târziu şi-au achiziţionat caravanele. „Rulota e altă etapă. Rulotişti la 20 de ani rar, cei mai mulţi am început pe la 35, 40 de ani.” Unii au investit mulţi bani în căsuţele mobile şi îşi petrec vacanţele într-un confort similar cu cel oferit de un hotel, alţii nu şi-au permis să îşi ia decât o rulotă la mâna a doua. Cu toate astea, o rulotă despre care mi se spune că valorează 20 000 de EUR e parcată lângă una de câteva mii de euro, dar diferenţierea financiară nu crează o ierarhizare socială. Oamenii se strâng toţi la o masă, beau vin, fac glume şi încearcă să fie mai aproape de natură.

Toţi sunt de acord asupra unui lucru. Autorităţile nu le sunt potrivnice, doar că nu prea au habar de genul acesta de turism şi e nevoie de multă activitate de lobby. În ceea ce priveste organizarea şi lobbyul, toţi cei de la masa sunt membri ai Asociaţiei Caravan Camping Club România. Pentru înscrierea în asociaţie se achită iniţial o taxă de 30 de lei şi o sumă anuală de 120 de lei.

Praktica

Unii preferă sa stea mai izolaţi. Nu participă pe forumurile de rulotişti, nu se înscriu în vreo asociaţie, nici nu se împrietenesc prea tare cu vecinii de rulote. Aşa e familia Dariei si a Adinei, pe care le cunosc dupa ce plec de la masa lui Nicu Predonu şi a prietenilor săi. Daria şi Adina sunt două blonde de 7 şi 8 ani care citesc Zece basme mitologice despre zei în faţa unei rulote. Aflu de la mama lor că şi-au cumpărat caravana în 2006 şi fac excursii prin toată ţara, nu doar în Vama Veche. „Aşa suntem noi, mai plimbăreţi”. Ea şi soțul au vrut să muncească chiar dupa ’90 pe un vas de croazieră, el ca fotograf, ea ca menajeră. Nu au nimerit însă pe acelaşi vas, aşa că nu au mai plecat. El avea un aparat Praktica, care făcea o greşeală de expunere, dar îi plăcea oricum.

Unii stau cu rulotele doua luni jumătate, alţii numai cinci zile; unii vorbesc de eliminarea dependenţei de curentul electric, iar alţii n-au habar de aşa ceva. De la unele rulote se aude Lou Reed, de la altele Pasărea Colibri, cele mai multe sunt însă ascunse într-o bulă de linişte. Unii vorbesc mult şi cu siguranţă de sine, alţii sunt mai timizi, dar prietenoși şi dispuşi să povestească cu o straină care le deranjează pentru câteva minute intimitatea. Pe majoritatea nu i-am cunoscut, doar m-am plimbat printre rulotele lor ca într-un cartier străin. Cu toate diferenţele, rulotiştii formează o comunitate şi au o identitate comună. Sunt oamenii care pentru câteva zile sau luni îşi definesc singuri ritmul de viață, deconectaţi de la curentul electric, televizoare, hoteluri şi rutină. (şi multe altele)