Irena, cea care iubeşte mimozele

Sunt o visătoare, de multe ori visez cu ochii deschiși că zbor printre nori, și cred în bunătatea oamenilor. Nu știu cum e când cazi.

Numele a venit într-un fel de la sine, anul trecut, când înregistram primul meu CD. Înainte de asta performam sub numele de EPY EPY, dar mereu ezitam când era vorba de el. Așa că am considerat lansarea albumului La lumière momentul oportun pentru a-l schimba. Simt numele de Ira Mimosa foarte apropiat mie. Ira este prescurtarea numelui meu real, Irena, iar mimoza este floarea mea preferată. Are cel mai frumos miros pe care l-am simțit până acum și de ea se leagă multe povești plăcute. 

Cânt încă din copilărie. Este adevărat că am început să scriu și să înregistrez de abia în 2008, şi doar în 2009 mi-am făcut curajul de a performa în public. Am avut un singur concert în acea vară, următorul a fost în vara anului 2010. A fost un proces destul de lent. La început, muzica era pur și simplu reacția mea naturală față de anumite circumstanțe, era într-un fel jurnalul meu personal, în variantă sonoră. Un fel de terapie proprie.

Înainte de a mă apuca de cântat am studiat până la vârsta de 25 de ani design grafic și chitară, făceam multe fotografii, predam lecții de chitară, făceam teatru pentru copii și pe durata a 5 ani am lucrat și ca director de publicitate la o firmă. Simultan cântatului, m-am apucat să confeționez și abajururi de hârtie, lucru pe care încă îl practic.

Nu mi-am dorit niciodată în mod expres să devin o cântăreață. Mereu am iubit să cânt, eu de fapt cânt fără încetare. Este îndeletnicirea mea principală. Oricând, oriunde, acasă, dar câteodată și mergând pe stradă sau în tramvai, așa în liniște. Uneori oameni se întorc și mă privesc de parcă aș fi nebună.

Dar când eram mică, îmi doream să merg la grădiniță, după aceea îmi doream să fiu olar, suflător în sticlă sau muncitor care pune pavajele. Eram complet marcată de aceste profesii. Acum, uitându-mă la pavajele din Praga și văzând în ce stare sunt, mă lovesc regretele că am renunțat la acea meserie. În orice caz, ador să creez lucruri cu propriile mele mâini. Până și a cânta la chitară este într-o oarecare corelație cu asta. Simt o puternică energie în mâini.

Muzica mea pornește de la vocea mea și starea emanată de cântat. Melodiile, ca și versurile, nu sunt foarte vesele, ci mai de grabă un pic fragile, intangibile pentru anumiți oameni, asta din simplul fapt că eu compun în momentele în care mă simt așa, iar atunci ascultătorul simte melancolia și tristețea. Nu pot compune melodii vesele și fără griji. Când sunt fericită nu compun, pentru că nu mă constrânge nimic. Atunci prefer doar să mă plimb ascultând Jacques Dutronc la căști sau să joc ping pong. 

Sunt născută în Praga, unde și locuiesc. Uneori, însă, am sentimentul că ar trebui să locuiesc altundeva. Chiar dacă realizez cât de prostesc este, tânjesc să găsesc și eu un loc unde să mă simt nu bine, ci minunat. Și chiar îmi pare rău, pentru că Praga și țara mea sunt foarte frumoase. Mai aproape de inima mea simt, însă, marea sau viața la țară, pădurile, munții. Poate și pentru că am trăit prea mult timp la oraș și am nevoie de o gură de aer proaspăt. Dar mereu ezit.
 

Și de ce franceză? Poate doar pentru simplul fapt că iubesc acestă limbă și cultura franceză. Adevărul este că ploaia, când îmi aduce versurile, le aduce mereu în franceză. De ce le-aș traduce în cehă? Doar pentru că sunt cehoaică? Dumnezeu știe de unde mă trag și eu. Poate Erik-Satie era stră-străbunicul meu.

În ce fel consideri tu că ți-a influențat muzica cultura în care ai crescut?
 

Am crescut în suburbiile Pragăi, într-un bloc. În fiecare seară mă uitam la rețeaua de geamuri argintii, unul câte unul, mai mult sau mai puțin evidențiate de lumina reflectată de televizor. Farurile mașinilor de sub noi proiectau filme abstracte pe pareții camerei noastre, eu stăteam cu fratele meu. Aveam un pat suspendat, iar eu dormeam în cel de sus. El dormea deja când eu ascultam sunetul pe care îl făcea autobuzul de noapte când se oprea în stație. Mă făcea să mă simt bine, pentru că știam că aduce oameni și asta însemna că nu sunt singură. Deseori, în schimb, mă simțeam tristă și singură, uneori mă gandeam la ce va fi după moarte și eram foarte speriată de ideea că totul e unic și se întâmplă doar o singură dată. Îmi tot repetam asta în gând și nu puteam înțelege de ce e așa. E un vers într-un cântec: “J’ai peur de jamais, j’ai peur de trop tard”. Poate aceste reflecții nocturne ale copilăriei mele mi-au influențat muzica pe care o fac acum. Cine știe?

Câteva lucruri care te inspiră?
 

Să ascult ploaia și vântul, care-mi poartă versurile pe buze. Să stau la malul unui lac, să privesc marea, stolurile de păsări care zboară pe cer, liniștea dimineții, lumina serii, pădurile încețoșate, foșnetul frunzelor, zgomotele orașului. Starea pe care mi-o dă muzica lui Charles Aznavour, melodiile lui Erik Satie, filmele lui Claude Lelouch, poezia, oamenii, cu dorințele și visurile lor, proriile mele dorințe și vise.

De ce La lumière?
 

Lumina este magică, la fel ca și muzica! Apropo, lumina este baza și altui pseudonim de-al meu, Lumira. Sub acest nume creez abajururile din hârtie. Când le aprinzi, este într-adevăr magic. 

Primul lucru care îți trece prin minte atunci când te gândeşti la copilărie.
 

Mesteacănul și jurnalul meu, pe care îl țineam ascuns în scoarța lui, chiar destul de sus. Aia era vremea când încă nu mă simțeam amețită și copleșită.

Știu că este o întrebare foarte comună, dar unde te vezi în 5 ani?
 

Mă văd la mare. Încă nu știu la ce mare. Poate Marea Neagră?

Prima experință cu România acum? Impresii?
 

Pentru mine, cele trei zile petrecute aici au fost foarte speciale, ocupă un loc foarte important în inima mea. M-am simțit foarte mulțumită și bine. Atmosfera a fost minunată, la fel și oamenii. Cei de la Hostel Costel, cu Branco, cățelul lor care dorme pe covor, cafeneaua Aethernativ și echipa lor, în frunte cu Bogdan, domnul de pe stradă care ne-a vândut poeme de-ale lui Nichita Stănescu, doamna din piață de la care am cumpărat niște flori minunate, care îmi împodobesc fereastra din Praga acum, domnul de pe stradă care ne-a îndrumat foarte prietenos spre bazar, totul a fost minunat. Și cireașa de pe tort, oamenii veniți la concerte. Demențiali! Sunt atât de entuziasmată acum, încât m-am apucat încet să învăț română și vreau să organizez un turneu prin toate orașele României. Poate vrea cineva să mă însoțească. În orice caz, știu sigur că mă voi întoarce în România curând.

Cu cine ți-ar plăcea să colaborezi în viitor?
 

Cu Claude Lelouch și Thomas Dutronc. Dacă aș reuși cumva, ar fi minunat!

***
Cântecele Irei Mimosa pe Soundcloud