Catwalk în Panta Rhei

La 14 ani, când puteam fără probleme să fiu acuzată de anorexie și mă abordau adesea dubioși pe stradă să îmi propună să încerc ceva într-ale modelingului, eram prea profundă și rebelă să mă intereseze. La 21 de ani însă, când am prins gustul hainelor frumoase, banilor făcuți ușor și boost-urilor de încredere în sine, era cam târziu. În București am mai prins câteva joburi de model, dar mai mult prieteni fotografi care voiau să le stau la poză.

Ajunsă la Paris sa studiez teatru și să ajung vedetă de cinema, după câteva plimbări pe Haussman și rue Saint Honoré, am început să visez la o viață de chick flicks sau măcar la fotografii pe care să le pot trimite disperat la castinguri. Am încercat să mă bag în show-uri la fashion week, dar politicos și drăguț à la française mi s-a spus că-s cam bătrână și curulentă să am așa niște pretenții.

Iată deci cum primul meu job de model din Paris a fost la lansarea noii colecții Panta Rhei by Florin Dobre, la Men’s Fashion Week. Cea care m-a racolat în ultimul moment pentru show a fost Dana Păun, fashion blogger și designer emergent.

Lucrurile au decurs cam așa: în loc să se lamenteze că nu poate intra în fashion week, eveniment hiper-exclusivist, Florin Dobre și-a făcut în paralel prezentare la Ambasada României, cu un buget aproape inexistent. Echipa număra vreo 40 de oameni, toți neplătiți, toți foarte entuziaști. Modelele au venit cu o seară înainte sau chiar în dimineața respectivă cu telefoane descărcate, pierdut pe străzi și întârzieri care le-au dat palpitații celor câțiva care se ocupau de toate: fitting, cărat hainele dintr-o parte în alta, lipit afișe, montat standuri. Veniți cu câteva zile mai devreme, tot ei au umblat pe la show-uri și au momit iubitorii de modă cu invitații și povești.

Machiajul pentru show l-au făcut Ana Spiridon și modelul Delia Tudose (proaspăt agățată și pozată pe stradă de The Sartorialist), hairstylerul era un englez roșu la față și binedispus.

Între admirația mea totală pentru Delia, pălăvrăgeala cu PR-ul Ionuț Sava (care a culminat cu revelația mea că nu cred că există vreun hipster sub 25 cu care nu se știe), și hainele - oh, hainele! - mi-am pierdut complexele de adolescentă nepopulară și m-am bucurat de normalitatea și cordialitatea oamenilor cu gulere originale. Palais de Béhague, cu sălile lui baroce goale și friguroase nu ne intimida, doar mai auzeam din când în când de reguli bizare, ca de exemplu că motivul pentru care nu exista net în palat era să te împiedice să furi informații secrete. De la oboseală mai ieșeau mici scântei, dar nimeni nu avea puterea de concentrare să răspundă urât și în cele din urmă plutea în aer un entuziasm ca al unor copii care se îmbracă frumos și ies la serbare să fie lăudați.

Îmbrăcată în băiețel, pe tocuri de 10 și cu bucle de Marie Antoinette, m-am așezat la rând după flăcăi, cu instrucțiune să merg drept și urâcios și să nu mă uit la nimeni. Întâi au plecat dandy boys, care făceau cu ochiul gagicilor din sală, fumau ștrengărește (în palatul Ambasadei!), îmbrăcați ca la carte. Apoi, pe o muzică de operă dezumanizată electronic, începeau să defileze din ce în ce mai degradați: personaje care poartă haine dubiose din metal, piele, măști de Hannibal, culminând cu o nuntă übercoolă, la care fata era mire la costum și băiatul era mireasă pe tocuri, și buclat ca mine. Teatral, ritmat și ostentativ.