Obsesiile Mirelei (27)

Mirela Petre | 06 Feb 2016

Un platou de obiecte pentru care-și roade unghiile Mirela. Rochia arhitecturală, inelul anticipației, expoziție cu fotograful imprevizibil, sutienul de curtezană și rochia iluziei.

Rochia arhitecturală

Din seria modă minimalistă pentru care fac fixații iraționale, în ultima perioadă m-am oprit la AVOC. E un brand franțuzesc tinerel, lansat în 2013 de Laura Do și Bastien Laurent. Amândoi au pregătire în arhitectură și arte decorative, lucru pe care l-au transmis identității hainelor unisex pe care le creează. AVOC, de fapt, e un acronim pentru arhitecture vestimentaire et ornement corporel, adică genul ăla de îmbrăcăminte construită din linii bine definite și materiale structurale care nu se pierde în pretenții artistice, ba, dimpotrivă, reușește să fie ușor de purtat. Colecțiile lor explorează zona unisex în care genul individului care poartă haina nu e un criteriu prestabilit, de la care să pornești, ci pe care să îl descoperi redefinindu-l, în interacțiune cu haina. Arta asta deloc pretențioasă pe care o practică se vede și în campaniile lor de promovare sau în show-urile de lansare. Modelele de toate națiile și formele sunt amatori luați direct de pe stradă sau cunoștințe de-ale celor doi, imaginile construite se joacă și cu elemente din cultura pop (în show-ul pentru toamnă-iarnă 2016, Obama și El Chapo s-au plimbat pe podium), și cu nevrozele noastre zilnice (campania Domestic, pentru toamnă-iarnă 2014, e o ilustrare a eternului dans lasă-mă să te las). Peste toate astea, piesele lor mai sunt și accesibile, cu prețuri de care te apropii fără să fii vreun pui de milionar. Cel mai mult îmi place de la ei, desigur, rochia cravate, cu buzunare și croială în care formele se intuiesc, nu se dezvăluie. (65 euro, atelieravoc.com) 

Inelul anticipației

Cu bijuteriile am avut întotdeauna cea mai complicată relație. Au fost perioade când purtam prea multe și perioade când nici nu le băgam în seamă, perioade când mă atrăgeau doar cerceii mari și încărcați, și perioade când un lanț subțire în jurul gâtului era tot ce îmi trebuia, perioade când purtam tot felul de diademe, și perioade când îmi acopeream încheieturile cu piele și ținte. Dintre toate, inelele mi s-au părut întotdeauna cea mai personală formă de bijuterie, cu care nu m-am jucat așa nesăbuit. Bucata aia de metal pe care ți-o pui pe deget începe să vorbească în locul tău înainte să apuci tu să deschizi gura. În perioada asta, de exemplu, aș purta inelul cu degete de la Verameat - brand newyorkez de bijuterii lucrate manual -, varianta din argint reciclat. Ar spune despre mine că abia aștept să tremur iar în anticipația prelungită a atingerii. (88 dolari, verameat.com) 

Expoziția cu fotograful imprevizibil

Hiro (adică Yasuhiro Wakabayashi) e fotograful american de modă care se aliniază imediat lângă Newton, Bourdin și Avedon atunci când vine vorba de cei mai buni fotografi de modă ever. Născut și crescut în Shanghai din părinți japonezi, s-a mutat în Japonia după al doilea război mondial. Acolo, pe vremea când lucra într-un hotel american, a intrat în contact pentru prima dată cu revistele de modă pe care oaspeții le aruncau după o răsfoire, când se săturau de ele. Prin anii ’50, a emigrat în State, unde s-a apucat de studiat fotografie. S-a lăsat de școală repede, că nu-l mulțumea, și a ajuns intern-ul lui Richard Avedon, unde a învățat, de fapt, meserie. După un an, era așa de bun că Avedon l-a recomandat art director-ului de la Harper’s Bazaar, Alexey Brodovitch, care a fost așa de impresionat, la rândul lui, de viziunea asta nouă a japonezului că l-a angajat ca staff photographer, singurul angajat prin contract la revistă, funcție pe care a ocupat-o timp de zece ani. Hiro a lucrat continuu, inclusiv în zona fotografiei de peisaj, a portretului și reportajului, păstrând în fiecare formă de fotografie imprevizibilitatea, elementul tipic lui, construită din unghiuri pe dos și joaca din lumini și culori în concentrație maximă, care-i așază fotografiile undeva în punctul unde se întâlnesc și se iau peste picior suprarealismul și consumerismul. Se știu destul de puține despre cenușăreasa de Hiro: fotografiile lui nu prea au fost scoase în lume (ultima dată, în ’82, când American Photographer Magazine i-a dedicat un număr întreg), iar pe tumblr abia dacă găsești una-două. Noroc că a deschis Hamiltons Gallery din Londra o întreagă expoziție cu cele mai bune fotografii ale lui, de văzut până pe 12 martie. (detalii la hamiltonsgallery.com)
 
Sutienul de curtezană

Louise Ebel e Miss Pandora, o bloggeriță din Paris. E foarte posibil să fie prima bloggeriță de modă pe care-am început să o urmăresc constant, cândva prin 2009. În primul rând, pentru că textele ei erau în franceză, iar în franceză orice chestie, oricât de banală, sună mai bine. Apoi, am avut întotdeauna o slăbiciune pentru geekși timizi care se fâstâcesc când te apropii de ei, dar care continuă să te privească din ce în ce mai curioși. Pe lângă faptul că are ceva de tocilară, Louise e, în același timp, și grunge, și curtezană, și hipioată, și scoasă direct din Studio 54. Mi-am amintit de ea într-o zi când, scrollând cu mintea absentă, mi-am dat seama că sunt câțiva ani de când nu mai știu nimic de ea, cum se întâmplă când stai pe Facebook și-ți amintești de tipul ăla de la nu-știu-ce-party cu care n-ai apucat să faci nimic, dar cu care ai avut un început de crush, așa că intri rapid pe profilul lui să vezi ce mai face, cum mai arată. Louise e la fel de pasionată de frivolități cum țineam minte. Cel mai recent a fost muza într-o colaborare cu Maison Close, pentru linia Jardin Impérial. Sutiene decupate neserios, hamuri și portjartiere, toate croite în dantelării negre și vișinii, cu ceva fire discrete de auriu. Ocazie cu care mi-am dat seama că am avut un singur sutien vișiniu, dar nu îl purtam că-mi era prea mic - comandat prin poștă, i-am greșit măsura ori pentru că habar nu aveam cu ce se mănâncă, ori pentru că, inconștient, îmi doream țâțe mai mici - și eu eram prea mică pentru nuanța aia de femeie care știe să nu-și piardă vremea aiurea. Cred că timing-ul e mai bun acum. (100 euro, maison-close.com)
 
Rochia iluziei

Am început să învăț engleza dintr-a doua, pe vremea când profesoarele construiau jocul ăla în care trebuia să-ți alegi un alter ego în pielea căruia să intri la fiecare oră, semnul că ești acolo fiind bucata de carton cu numele scris caligrafic în cariocă, așezată frumos pe bancă. Am fost mereu bună la engleză. Și pe gură, la dezbateri, când trebuia să conving un juriu cu argumentele mele pe o temă dată că perspectiva mea e aia corectă, și în scris, la eseurile pe teme non-literare, despre cine sunt și ce vreau. Și când am plimbat cinci soprane ucrainience prin orașul meu de la Dunăre ca să le fac să priceapă ce e cu noi, și când m-am dat vreme de cinci luni pe mâna străinătății ca să mă pun în tot felul de noi experiențe, din care să-mi mai dau seama care-i treaba. Și când negociam contracte pe bani mulți, în contexte corporatiste, și când mă jucam de-a la mine sau la tine, via Tinder. Niciodată n-am simțit că mă trădează engleza, că-mi pune piedică, până când a trecut în intimitate și a devenit unul dintre puținele lucruri comune. M-am obișnuit destul de repede cu variații pe tema I love your wet cunt aruncate în mijloc de sex, chiar dacă sunau în continuare ca într-un film porno cu buget redus și actori proști. M-am împăcat și cu ideea că nu mai sunt atât de amuzantă când, practic, fiecare glumiță strecurată în câte-o conversație oarecare se pierdea în interpretări și explicații de context. Peste gustul artificial, ca de chimicale topite, care-mi rămânea pe limbă ca o pastilă care nu se ducea oricâtă apă aș fi dat pe gât, n-am putut să trec. Practic, cu conștiința iluziei intimității într-o construcție mai mult rațională poți să te joci o vreme, până te plictisești și schimbi direcția. Cum e, de exemplu, și cu rochia asta de la Discount Universe. La prima mână, când o să mă vezi lipită de-un perete legănându-mi șoldurile dintr-o parte-n alta, o să ți se pară amuzantă toată treaba ușor kitschoasă cu sirena cusută din paiete. O să te apropii și-o să rupi tăcerea, timid, cu o glumă despre clișeul cu dragostea adevărată, la care o să râdem amândoi. O să stai la pândă după momentul când, în unduirea aia a mea, materialul o să se tragă cumva pe după corp, întâmplător sau nu, și-o să descopere, pentru moment, forme pe care doar le-ai intuit până atunci. După o vreme de joacă de-a incertitudinea, ori mă iei de mână și mă tragi după tine, ori te apleci să-mi pupi clavicula și-ai plecat. (195 dolari, shop.discountuniverse.com.au)
Pin It email