10 Filme de la Cannes pe care abia aşteptăm să le vedem

Arabian Nights (r: Miguel Gomes)
În cadrul Directors' Fortnight

Cred că dacă vrei să vrăjești o fată la ediția de anul acesta de la Films de Cannes, cam ăsta e filmul la care trebui s-o duci. Ideal e să-i propui maratonul care începe sămbătă la ora 11, pentru că după 381 de minute cu tine pe întuneric, dacă mai stă la o cafea cu tine când ieșiți, seara, de la film, e a ta. Regizorul Miguel Gomes a mai făcut Tabu (văzut la TIFF în 2012), care ne-a convins că este un storyteller desăvârșit. Acum s-a înhămat la una dintre cele mai lungi și complexe povești ale omenirii, pe care a modernizat-o și a adaptat-o într-un film politic și actual în trei părți, pe parcursul căruia vocea Șeherazadei ne va vrăji, cum altfel, în limba portugheză.

The Assassin (r.: Hou Hsiao-Hsien)
Premiu la Cannes: Best Director - în Competiția Oficială

E primul lungmetraj al lui Hou Hsiao-Hsien după o pauză de aproximativ șapte ani (după Flight of the Red Balloon), iar producția a durat tot cam atâta, mobilizând resurse financiare și umane mult mai mari decât proiectele anterioare ale regizorului. The Assassin este un film wuxia - un tip tradițional chinezesc de ficțiune, răspândit în literatură, benzi desenate, cinema și jocuri video și ai cărei eroi sunt exclusiv maeștri de arte marțiale. De fapt, filmul este ecranizarea unei povestiri  scrisă undeva între secolele 6 și 9, în timpul dinastiei Tang, despre o prințesă care este răpită și antrenată să ucidă politicieni corupți. Hou Hsiao-Hsien declară în interviuri că a avut în cap această intenție de a regiza un wuxia de la începutul carierei sale regizorale, dar că „este genul de film cel mai dificil de realizat. Este epic la nivel de coregrafie, mizanscenă și mișcare. Totul trebuie să fie așezat precis de dinainte să începi, iar asta implică multă planificare și pregătire.” (interviu în Film Comment)

Louder Than Bombs (r: Joachim Trier)
În Competiția Oficială

Am iubit cât se poate de sincer și intens Reprise și Oslo, 31 August, primele două filme ale danezului Joachim Trier, așa că potrivit unei reguli iraționale inventate de mine acum, sunt aproape convins că al treilea film o să mă dezamăgească. Dar asta nu înseamnă că nu-l aștept ca și când. Louder Than Bombs e tot cu multă tristețe și durere, așa cum am fost obișnuiți, care de data asta planează asupra unei familii formate din tată + doi băieți, care, la câțiva ani de la moartea mamei într-un accident, încă se mai resimt, fiecare în felul său. Așa cum se pare că e la modă, filmul e vorbit în engleză și are parte de un super-cast internațional: Isabelle Huppert (gata să ne facă din două priviri opace, în rolul defunctei mame), Gabriel Byrne și Jesse Eisenberg. Sper că pariul e unul reușit și că mă va face să desființez nou-înființata mea regulă, până data viitoare.

The Lobster (r: Yorgos Lanthimos)
Premiu la Cannes: Jury Prize - în Competiția Oficială

După ce-a făcut Kynodontas și Alps și l-am văzut fără haine în Attenberg, filmul compatrioatei lui, Athina Rachel Tsangari, era timpul ca Yorgos Lanthimos să facă o comedie romantică de Hollywood. The Lobster are o premiză mișto – ori te cuplezi, ori te reîncarnezi într-un animal – și o distribuție de Wes Anderson: Colin Farrell, Rachel Weisz, John C. Reilly, Léa Seydoux, Ben Whishaw. Nu am foarte mari așteptări de la această satiră a fobiei noastre cu singurătatea (am înțeles că sunt strecurate pe acolo și reflecții la Tinder și alte metode de social mating), dar he had me at Ben Whishaw și la Léa Seydoux crescând mistreți.

Cemetery of Splendor (r.: Apichatpong Weerasethakul)
În cadrul Un Certain Regard

Recunosc: ca să scriu aceste texte scurte despre filme pe care nu le-am văzut, am încercat să citesc cât mai puține recenzii; în locul impresiilor, oricât de avizate, ale unor terți care au văzut filmele și au scris despre ele, am preferat nemijlocirea, atât cât e ea posibilă, oferită de interviuri cu cineaștii cu pricina. Metoda asta mi-a fost utilă mai ales în cazul celui mai recent film al lui Apichatpong Weerasethakul, despre care mi-e aproape imposibil să scriu fără să-l fi văzut în prealabil. Așadar, câteva notițe despre Cemetery of Spledor:

- personajul principal este o femeie care are în grijă un grup de soldați infestați cu o somnolență misterioasă; 
- demersul regizorului continuă să folosească teme legate de somn, de vise, de starea dintre conștiență și inconștiență și de teama de a se trezi;
- spațiul central al filmului este un spital, filmat într-o școală;
- a fost filmat în totalitate în Khon Kaen, localitatea natală a lui Weerasethakul, aproape exclusiv cu neprofesioniști, vorbitori de dialect, ceea ce îl face să fie poate mai personal decât alte proiecte anterioare;
- cineastul a spus că ar fi ultimul film pe care l-a făcut în Thailanda, urmând să exploreze teme asemănătoare în America de Sud.

Tale of Tales (r: Matteo Garrone)
În Competiția Oficială

Filmul ăsta are toate șansele să fie cel mai prost din toată selecția. Tale of Tales este ecranizarea a trei povești din Pentameronul sau Povestea poveștilor, cartea din care se spune c-au spicuit mai târziu frații Grimm, Perrault și Andersen. E regizat de Matteo Garrone – da, cel care a făcut Gomorra – deci putem spera la surprize plăcut de regie, pentru că la neplăcute ne așteptam oricum. Filmul pare a fi un pretext de a o distribui pe Salma Hayek în roluri pe care le face de obicei Helena Bonham Carter și de a îl revedea pe Vincent Cassel futându-se, de data aceasta cu Stacy Martin, de care chiar ne era dor s-o vedem în această ipostază, la 2 ani de Nymphomaniac. Nu mă poate adormi mai rău decât Tree of Life.

Rams (r.: Grímur Hákonarson)
Premiu la Cannes: Best Film - Un Certain Regard

Deși locuiesc în case vecine și sunt complet singuri, doi frați, amândoi crescători de oi, nu își mai vorbesc de mai bine de patruzeci de ani. Nu e clar ce îi desparte, dar singurul lucru care îi apropie în cele din urmă e turma de oi. Regizorul și scenaristul islandez Grímur Hákonarson citează ca principală inspirație pentru Rams, al doilea lungmentraj de ficțiune pe care îl realizează, verile pe care le-a petrecut în adolescență muncind cot la cot cu fermieri celibatari, izolați în pustietatea Islandei, iar filiera documentaristă în care a activat cu precădere până acum e continuată prin atenția și răbdarea cu care (se pare că) observă tot ceea ce înseamnă rigoarea ritualurilor, imensitatea spațiilor și derularea solitudinii.

Le Tout Nouveau Testament (r: Jaco Von Dormael)
În cadrul Directors' Fortnight

In your face, Nietzsche! Dumnezeu nu numai că nu e mort, ba chiar trăiește cu soția și fiica de 10 ani (fratele Iisus Hristos s-a retras pentru a deveni statuie) în Bruxelles, de unde conduce nu foarte inspirat lumea, atunci când nu e ocupat cu a se purta nasol cu personajele feminine anterior menționate. Din câte am citit, filmul belgianului Jaco Von Dormael ia nu o dată numele lui Dumnezeu în deșert, cu umor absurd și eminamente politically incorrect, ceea ce-l face din start eligibil pentru un public mai restrâns. Eu sper doar că e mai simpatic decât tâmpenia aia pretențioasă de Mr. Nobody.

Mountains May Depart (r: Jia Zhang-ke)
În Competiția Oficială

Jia Zhang-ke, care cu 2 ani în urmă câștigase la Cannes premiu pentru scenariul lui A Touch of Sin, un film destul de violent și însângerat despre efectele capitalismului în China contemporană, revine pe croazetă cu Mountains May Depart, care e mai degrabă o reflecție asupra efectelor globalizării decât un pumn în gură. Filmul este împărțit în 3 capitole și se întinde pe mai multe generații, urmărind-o pe Tao, o cântăreață curtată de un muncitor într-o mină de cărbune și de cel care deține mina respectivă (da, patronul de mină va avea câștig de cauză). Una peste alta, eu vreau să-l văd pentru că pare mai apropiat ca ton de Still Life decât de precedentul film și pentru că are pe coloana sonoră Go West de la Pet Shop Boys, desigur.

BONUS: Love (r: Gaspar Noé)

Zic din capul locului că nu mă număr printre fanii (numeroși) ai auteur-ului provocator Gaspar Noé, dar asta nu m-a făcut însă să nu-mi rezerv printre primii bilete la noua lui chestie, intitulată Love și care promite acuplare și secreții în 3D psihedelic. Oricât de tare te-ar lăsa rece teribilismul lui de multe ori gratuit și marketingul feroce și extenuant din jurul filmelor lui, n-ai cum să nu recunoști că tipul are (și) talent cu carul: dincolo de tot felul de stridențe, Enter the Void, de exemplu, are destule secvențe care sunt adevărate tururi de forță. Așadar, merg la Love fără cine știe ce așteptări, dar cu siguranța că ceva care să merite din toată tărășenia tot voi găsi. Dacă nu v-ați cumpărat deja bilete, ați face bine să vă grăbiți, că e cam sold-out. Nu ratați nici proiecția Irreversible de sâmbătă dimineață, de la 11, la Cinema PRO. Haha.

Găsiți programul integral Les Films de Cannes à Bucarest pe site-ul festivalului.