25 de minute cu Béla Tarr

Prima întâlnire cu filmele lui Béla Tarr a avut loc în 2006. Aveam 16 ani și descoperisem Sátántangó (mulțumesc, Andrei Grosu). Ani mai târziu, am scris despre filmele lui, chiar înainte să apară Calul din Torino. Iar acum două săptâmâni mi-am amintit de noaptea în care într-un apartament din 13 septembrie, în 2010, mă luptam să termin articolul și să reduc textul la numărul de caractere convenit cu editorul. Mă simțeam mai puțin singură după ce îi văzusem filmele și nu știam să spun asta în cuvinte puține. Acum două săptămâni, zborul lui Béla Tarr întârzia de la Cluj la București, unde venea pentru Les Films de Cannes à Bucarest, iar interviul de mai jos părea să nu se mai întâmple. Dar Béla promisese.

Exterior. Ora 23:00. Toamnă. Un bărbat la 60 de ani, adus de spate, pășește odată cu mine pe asfaltul umed. Orașul capătă brusc o consistență diferită. Aproape miezul nopții. O parcare. Party. Mulți tineri. Voci care umplu spațiul cimentat. Sub un reflector, cu o sticlă de vin și două pahare în față, la o distanță de doar o palmă între noi, începe interviul. Din depărtare poate că părem doi prieteni vechi.

Mare parte din întrebările pe care ți le voi adresa fie reflectă curiozități personale și țin de incertitudinile unui regizor la început de drum, fie privesc cadrul în care te manifești acum, ca profesor.

Nu sunt profesor. Sunt doar, să zicem, un tip care are nevoie de toată empatia ca să poată să-i înțeleagă pe cei mai tineri decât el și să încerce să-i ajute.

Ideea de a începe o școală de film a apărut înainte să știi că vei renunța la regie?

Predam și înainte. Dar, știi, experiența mea în diferitele școli de film în care am lucrat a fost foarte simplă. Toate școlile de film merg pe o cale greșită. Pentru că vor să educe, iar scopul meu e să eliberez. Am primit la școala de la Sarajevo tineri din toate colțurile lumii, din Japonia, Coreea, Singapore, India, Turcia, Columbia, Argentina, Mexic, Statele Unite, Anglia, Islanda, Franța, desigur, Polonia. Era un grup mixt. Și când au venit, au venit din medii diferite, toată lumea avea un bagaj diferit. Și prima lecție a fost asta: trebuie să înțeleagă că lumea e mare.

Și ce vrei să spui prin „lumea e mare”?

Să zicem că tipul islandez a trebuit să o înțeleagă pe tipa lesbiană japoneză, au trebuit să lucreze împreună, ceea ce a înseamnat că au trebuit să învețe unul de la celălalt. Și le-a ieșit. Și asta a fost însuflețitor. De exemplu, o dată pe săptămână, ne întâlneam cu toții într-unul dintre apartamente și găteam. Normal că toată lumea gătea diferit. Și petreceam mult timp împreună. Arăta ca cea mai tare tabără de pionieri, erau toți la un loc și într-un fel trebuiau să se înțeleagă, trebuiau să se accepte unul pe celălalt. Ăsta a fost primul pas. Și, bineînțeles, atunci când lucrau, trebuiau să înțeleagă că, de exemplu, școala nu are un standard. Eu nu-ți spun că ăsta e stilul potrivit și nu te educ. Țineam doar câteva prelegeri, în mare parte despre cum am lucrat la filmele mele. Dar atât. Când l-am invitat pe Cristian (Mungiu), el le-a vorbit despre filmele și despre experiențele lui. Și, bineînțeles, când a venit Pedro Costa, le-a vorbit despre ideile lui. Când Guy Maddin a venit la Sarajevo, a filmat cu ei, la fel și Gus van Sant. Și cu toții erau diferiți. Știi, așa au avut în fața ochilor un meniu foarte bogat. Și-au putut să vadă cum gătește Carlos Reygadas, cum gătește Guy Maddin (la propriu și la figurat). Toată lumea a împărtășit cu ei lucrurile pe care le știau. Și așa au primit tot ce era mai bun, pentru că nimeni nu i-a educat.

Ai fost într-un fel un ghid pentru ei...

Nu, nu, stai. Pentru că atunci când își făceau propriile proiecte, când trebuiau să înceapă filmarea, eram mentorul lor. Și trebuiau să-mi prezinte ideile, iar eu trebuia să le dau unda verde și bugetul. Dar n-am așteptat niciodată de la ei un scenariu. Mă așteptam să văd locațiile, personajele, să zicem actorii, și să-mi expună lista de situații. Astea-mi erau de ajuns. Și câteodată mergeam cu ei pe platou, povesteam despre cum pot să filmeze o situație sau alta. Dar veneam să mă asigur că au încredere în ce fac, în ei, că se simt în siguranță și că sunt absolut pregătiți pentru filmare. Și după aceea le spuneam: „Haide! Gata, fă-o!” Dar nu interveneam în timpul filmărilor - pe platou trebuie să fie un singur regizor, și ăla ești tu, nu eu. Și nu îi ghidez, îi protejez și decid dacă sunt pregătiți sau nu.

Nu ți-a fost niciodată teamă că uneori, fără să îți dai seama, îi poți direcționa spre maniera ta de a face cinema?

Nu, pentru că niciodată nu le-am spus să filmeze în felul ăsta sau în celălalt. Nu vreau să-mi copieze nimeni filmele, stilul sau să mă urmeze. Mă supăram foarte tare când vedeam asta.

Ai întâlnit la studenții tăi sentimentul ăla de nesiguranță, să știi că au potențialul de a fi cinstiți, autentici cu ei înșiși, dar că există totuși ceva care li se pune contră?

Știi ce, în poziția mea a fost tot timpul foarte simplu. Te împingeam să filmezi. Pentru că vei învăța de la tine. Dacă faci o greșeală, e greșeala ta. Și firește că vei avea tot timpul îndoieli, e normal. Dacă nu ai îndoieli te duci dracului. Trebuie să te întrebi uneori: fac bine sau nu? Trebuie să te uiți în fiecare seară la materialul filmat peste zi, trebuie să te gândești ce vine din acest material și trebuie să uiți de ideile preconcepute cu care ai venit de-acasă, pentru că trebuie să asculți de realitatea care e în fața ta, în momentul ăla.

Și asta vine cu experiența.

Da, trebuie să tot faci. Și dacă eziți prea mult niciodată n-o să-ți faci nici primul, nici al doilea film. Trebuie să sari în apa adâncă. Vei învăța să înoți numai în apele adânci. În apa mică ești mereu în siguranță.

Când ai făcut primul tău lungmetraj erai foarte tânăr (n.r: Family Nest, 1979). Ți-a fost frică de sarcina care ți-a fost dată?

Nu. Am primit o șansă și am vrut să fac filmul. Și m-am bucurat de șansa asta și a funcționat.

Treaba cu curajul e ceva ce ai de când te știi?

Da, îhm.

Deci vine la pachet cu felul în care ești tu construit.

Da. Cumva am fost curajos tot timpul. Dacă nu ești suficient de curajos, trebuie să te căsătorești cu cineva bogat și-o să ai o viață frumoasă. Uită de film.

Dar ai avut studenți la Sarajevo pe care nu i-ai simțit suficient de curajoși?

Da, și le-am spus, Fuck off! I-am împins. Îi împingeam în mare parte mental. Știi, nu e vorba despre film, de fapt. E vorba despre mentalitate. Și dacă ai înțeles asta, după aia ești pe cont propriu. Cred că studenții mei s-au schimbat mult după experiența de la Sarajevo. Când au venit erau cumva, diferiți, și după ce au plecat, în mod sigur au plecat altfel. Și au învățat multe, dar nu despre film.

Despre ei înșiși.

Da. De-aia mă gândesc că e stupid să faci o școală de film, e stupidă ideea de a învăța pe cineva. Eu nu vreau să învăț pe nimeni. Și cu atât mai mult un tânăr care nu are experiența mea. E așa de ridicol când bătrânul îți spune care e calea cea bună. Nu! Nu știu care e calea bună nici până azi. Nu știu. Știu doar calea mea, dar nu poate fi calea ta. Suntem diferiti. Și puterea noastră stă în diferențele noastre. Nu vreau să fii ca celălalt. Vreau să fii tu și, desigur, vreau să-i fi un partener egal celuilalt, care este și el la rândul lui, la fel de diferit. Trebuie să-i respecți diferențele și el trebuie să le respecte pe ale tale. Asta au învățat. Nu e vorba despre film. Camera e doar o unealtă. Întrebarea este una morală: care e relația ta cu lumea? Vrei să-ți afișezi ego-ul sau vrei să știi și să înțelegi ce se întâmplă în lume? Și intri într-un proces de transformare și apoi împărtășești asta cu ceilalți.

Din moment ce ai menționat-o, aș vrea să te întreb despre relația dintre ego și generozitate. Cum funcționează ea pentru un regizor?

Am propriul ego, bineînțeles. E suficient pentru mine când văd că oamenii ascultă ce-am vrut să împărtășesc cu ei. E suficient pentru ego-ul meu. Dar când lucrez, uit de asta. Nu e vorba despre mine.

Funcționai la fel și la începutul carierei tale?

Da. Nu poți face altfel. Uită de ego când lucrezi. Trebuie să te concentrezi pe viață, pe oameni, pentru că ești un vânător. Trebuie să înveți să iei lucruri de la oameni, să privești adânc felul în care ei sunt construiți. Asta înseamnă că ego-ul trebuie să dispară pentru că tu ai de privit, de furat în tot timpul ăsta. Numai atunci când filmul e gata, ăla e singurul moment care e pentru ego-ul tău. Dar asta trebuie să se întâmple doar în baie și doar pentru tine.

Auzim des, și ăsta este un lucru care m-a făcut la început să mă simt nepotrivită pentru meseria asta, că regizorul trebuie să fie un tiran, o figură dictatorială, care poate să tune și să fulgere când crede de cuviință, pentru că i se cuvine, pentru că are acest drept. Ce crezi despre asta?

Fuck off. E greșit. Un regizor de film nu e decât un vânător. El trebuie să aibă privirea ageră și să cunoască oamenii. Trebuie să-ți cunoști actorii foarte bine. Trebuie să mergi cu ei la băut, trebuie să faci totul ca să-i înțelegi. Trebuie să fii ca un pianist care își cunoaște foarte bine pianul. Pentru ca atunci când filmezi să știi ce vrei să scoți de la ei, ce vrei să prinzi din ceea ce sunt, să știi pe ce buton trebuie să apeși. De aceea nu e vorba despre tiranie. Regizorul, desigur, trebuie să aibă un fel de carismă. Pentru că trebuie să fure sufletul omului și trebuie să-i convingă să treacă focul pentru el, dar nu poate să facă asta într-un mod agresiv. Trebuie să fie foarte, foarte calm. Să o facă încet, ca un șarpe.

Fiind în același timp adevărat, autentic?

Bineînțeles. Nu uiți niciodată ce vrei să obții, ce vrei să spui.

Crezi că e important nu doar pentru film în sine, ci și pentru devenirea ta, să lucrezi pe perioade lungi de timp și la proiecte multiple cu aceiași oameni?

Da, ai nevoie de parteneri, ai nevoie de oameni în care poți avea încredere, care te cred cu adevărat și pe care tu să îi crezi. Pentru că dacă faci asta de unul singur, vei deveni complet nebun. Pentru că uneori mașinăria e prea puternică. Ai nevoie de un partener real căruia să-i împărtășești îndoielile, imaginația și dorințele tale. Ai nevoie de cineva care să te susțină, de care să-ți placă și în care să ai încredere. Suntem ființe umane și nu ne place să trăim singuri. Toată lumea are nevoie într-un fel de o altă persoană. Să presupunem că un bărbat are nevoie de o femeie, o femeie are nevoie de un bărbat, un bărbat are nevoie de un bărbat, o femeie are nevoie de o altă femeie. Nu contează, dar ai nevoie tot timpul de un fel de control. Îți oferă siguranță și un fel de stabilitate și e un lucru frumos să împarți rahatul și bucuria cu cineva. Cumva am fost norocos pentru că am avut parteneri minunați lângă mine, oameni cu adevărat sensibili și am putut să împlinesc împreună cu ei lucrurile în care am crezut. Pentru că a încetat să mai fie doar viziunea mea, a devenit și viziunea lor. Și știi, cumva, e bine să lucrăm împreună. Asta am făcut în Sarajevo. Oamenii au început să lucreze împreună și produsul lor a devenit mai bogat și mai bogat pentru că au împărtășit lucruri între ei. Aveau des întâlniri în apartamentele lor, se așezau și vorbeau despre ideile lor, pe mine nu mă invitau, voiau să lucreze împreună. Și, desigur, nu mă supăram. Veneau la mine când aveau ceva dezvoltat. Nu vreau să te controlez. Nu controlez pe nimeni. Vreau să te simți liber. Pentru că te-ai născut pentru libertate. Asta e viziunea mea. Îmi pare rău, dar o să mor cu iluzia asta.

Îți amintești prima întâlnire cu..sau conștientizarea mortalității, a morții?

Moartea. Știi, am văzut ceva moarte la viața mea și a fost tot timpul oribil. Cumva pot să accept totul în viață, pentru că totul poate fi normal, dar nu pot să accept moartea. Nici până acum. Mă șochează mereu, mă distruge încet. Da, moartea este cel mai oribil lucru. Sunt furios pe ea.

Îți place tăcerea?

Uneori. Uneori nu. Dar nu-mi place singurătatea. Pentru mine singurătatea e oribilă.

***

Béla Tarr a fost unul dintre invitații speciali ai Les Films de Cannes à Bucarest, unde i-a fost dedicată o retrospectivă.