5 filme LGBT pe care trebuie să le vezi

Portrait of Jason (1967, r. Shirley Clarke)

Lansat în deschiderea Festivalului de Film de la New York, Portrait of Jason atinge mai multe subiecte sensibile de pe agenda anului 1967, apariția sa fiind destul de controversată, cu atât mai mult cu cât succeda revoltele rasiale violente din mai multe orașe din State - precum Detroit, Buffalo sau Newark. Filmând în propriul său apartament din hotelul Chelsea, pe durata a douăsprezece ore (de-a lungul timpului, hotelul a avut mai mulți rezidenți permanenți celebri, printre care și Viva - unul din superstarurile lui Warhol - alături de care Shirley Clarke joacă în filmul lui Agnes Varda, Lions love), regizoarea se alătură unei serii întregi de cineaști care, în anii `60, problematizau ideea de autenticitate în film. Clarke pare să se situeze de aceeași parte a baricadei cu Warhol, în tabăra celor pentru care identitatea este performativă. Concentrat în jurul unui singur personaj, pe numele său adevărat Aaron Payne, însă renăscut drept Jason Holiday în San Francisco (San Francisco is the place to be created, în propriile sale cuvinte), filmul pune pe masă teme sensibile, precum rasismul, prostituția gay sau abuzul de alcool și droguri. În încercarea de a extrage totuși ceva relevant din film despre cultura queer, las mai jos un gif în care Jason imită răspunsul pe care o prietenă (Kitty Cunt) îl oferă unui polițist interesat să știe de ce anume bărbații în drag pocnesc afectat din degete: eternul mister drag queen. 

La cage aux folles (1978, r. Édouard Molinaro)

Regizat după o piesă de teatru cu același nume, filmul lui Édouard Molinaro este o comedie ce ilustrează schimbarea care are loc în viața lui Renato și a lui Albin (aka Zaza), un cuplu longeviv care deține un club de noapte gay în Saint Tropez, odată ce fiul lui Renato anunță că își dorește să se căsătorească cu fata unui politician conservator influent. Pe durata vizitei socrilor, pentru a face o impresie bună, cei doi redecorează întregul apartament, înlocuiesc nudurile și obiectele decorative falice cu obiecte religioase, ba chiar încearcă să-și schimbe propriul fel de a fi (Renato îl învață pe Albin cum să întindă untul pe pâine ca bărbații, cum să meargă ca John Wayne, etc.). Ceea ce uită să schimbe este vesela cu ilustrații homoerotice, prilej perfect pentru un gag în care socrii încearcă să descifreze desenele fără ochelarii de vedere, spre disperarea tuturor de la masă și a lui Renato, care umple grăbit farfuriile cu supă pentru a acoperi imaginile. Aceeași piesă de teatru a fost scenarizată și de Mike Nichols în Birdcage(1996), cu Robin Williams și Nathan Lane distribuiți în rolurile principale.

Tangerine (2015, r. Sean Baker)

Mi-aș fi dorit foarte tare ca pe lista nominalizărilor la Oscar să se afle și Tangerine, poate chiar în locul lui The Danish Girl. Desigur, fantezia asta e imposibilă din mai multe motive, primul fiind acela că The Danish Girl și-a primit nominalizarea la categoria cel mai bun actor, în timp ce Sean Baker a lucrat în Tangerine cu două actrițe transgender, Mya Taylor și Kitana Kiki Rodriguez. Din rațiuni financiare, acțiunea filmului se desfășoară într-o singură zi. Tot din rațiuni financiare, regizorul a filmat cu ajutorul a trei Iphone 5S. Deși ar fi preferat să lucreze pe peliculă, Sean Baker a știut cum să profite de mobilitatea incredibilă pe care i-a oferit-o Iphone-ul, iar rezultatul se vede în mișcările de aparat agile și surprinzător de fluide, calitatea imaginii neavând de suferit datorită unor adaptoare special create. Cât despre sinopsisul filmului, nimic nu mi se pare la fel de elocvent ca promisiunea (desigur, încălcată) unuia dintre personaje. Vezi aici.  

Je, tu, il, elle (1974, r. Chantal Akerman)

În primul film de lungmetraj semnat de Chantal Akerman autoarea își asumă un triplu rol, cel de regizoare, scenaristă și actriță principală. Deși urmează o structură clasică, în trei episoade, acțiunea din Je, tu, il, elle nu este ordonată în logica unui fir narativ convențional, ba dimpotrivă. În prima parte, profitând de vidul scenaristic oferit de prezența unui singur personaj pe ecran, regizoarea își introduce pe îndelete protagonista, ale cărei acțiuni sunt însoțite de un monolog explicativ care uneori se suprapune total peste imaginile de pe ecran. Următoarele două episoade se concentrează pe escapadele amoroase dintre Julie și un camionagiu, respectiv o fostă prietenă încă îndrăgostită de ea. În ciuda inocenței aparente specifice unui cântec pentru copii, melodia din final, Nous n`irons plus au bois…, pare să fie aleasă pentru a sublinia ideea de explorare a propriei sexualități. Compus de celebra Madame de Pompadour, cântecul face referire în subtext la o perioadă scurtă de prohibiție a prostituției în timpul regelui Louis al XIV-lea, când casele de toleranță agățau deasupra ușii o crenguță de dafin pentru a fi recunoscute de potențialii clienți.

Die bitteren Tränen der Petra von Kant (1972, r. Rainer Werner Fassbinder)

Plasată într-o singură locație, apartamentul Petrei von Kant, acțiunea urmărește declinul emoțional al protagonistei, o creatoare de modă de succes, în urma unei relații nereușite cu Karin, o tânără în prag de divorț, proaspăt revenită în Germania. Populat doar de personaje feminine (dacă excludem pictura de pe perete, o replică redimensionată după Midas și Dionis a lui Nicolas Poussin, care domină întregul film, singura apariție a unui bărbat este cea a regizorului, într-o fotografie), lungmetrajul lui Fassbinder este o melodramă inspirată din filmografia lui Douglas Sirk, ce include referințe explicite către All about Eve (după ce îi împrumută mamei sale 5000 de mărci, Petra îi dictează o scrisoare secretarei sale, Marlene, în care îl informează pe destinatar, Joseph Mankiewicz, de o întârziere a unei plăți datorate). Urmărind relațiile de putere care se stabilesc între personaje, Die bittern Tränen der Petra von Kant nu se sfiește să critice societatea patriarhală, în special prin discursul Petrei, căsătorită anterior de două ori.

***
Chestionar cinema Andrei Luca