One World Romania: FC Roma din ultima ligă

În ciuda străduințelor lui Pavel și Patrik, care sună fiecare antrenor din liga a treia în parte, multe echipe preferă să fie penalizate decât să joace împotriva echipei lor, FC Roma.

Patrik lucrează la firma de salubrizare din oraș, și își pune suflet și bani în funcția de portar și antrenor secund. Pavel trăiește pentru fotbal și nu-și dorește decât ca echipa lui să poată juca, oricât de slab ar face-o. Trage de seniori să nu se ducă la meciuri fumați și să nu mai lipsească de la antrenamente. Ia copii romi care vagabondează pe străzi și-i convinge să se apuce de fotbal. Poate intenționat, poate nu, încearcă și să-i ferească de o adolescență bântuită de droguri. Patrik, cel puțin, simte că-i datorează asta. Împreună, încearcă să conducă și să țină sus moralul unei echipe care, în rarele ocazii când joacă, e întâmpinată de pe marginea terenului cu rasism nefiltrat. FC Roma e un documentar despre Pavel și Patrik și despre sport așa cum ni s-a spus că nu e. Despre munca la el și despre ce-a descoperit de când face filme, am vorbit în martie, la One World Romania, cu co-regizorul Tomáš Bojar.

Cum te-ai apucat de făcut filme?

Încă mă întreb și eu, într-un fel. Chestia e că am iubit dintotdeauna cinemaul. Pe lângă cititul de romane, care este activitatea mea preferată, mi-a plăcut mereu să mă uit la filme. Până pe la 22 de ani, nu m-am gândit niciodată că aș putea să le și fac. Unii oameni știu asta când cresc, visează să devină regizori. În cazul meu, n-a fost deloc așa. Pur și simplu s-a întâmplat. Într-o zi, împreună cu prietenul meu Pavel Abrahám, cu care am făcut deja trei filme, am început să lucrez la un documentar cu buget redus, foarte amatoricesc.

Despre?

Despre bere și rolul ei în cultura cehă. Era o prostie, sincer. Era construit în jurul unei expoziții stupide organizate de o fabrică mare de bere din Cehia, care încerca să arate că berea este principiul fundamental al lucrurilor în țara noastră și că toate artele importante își au nucleul în puburi. Ne-am decis să mergem să filmăm inaugurarea expoziției. Am luat o cameră video și, fără să știm prea bine ce facem, am început să filmăm și am continuat să lucrăm la proiect vreo șase luni. În timpul ăsta am realizat că-mi place foarte mult și că vreau să continui cu asta și să învăț să fac treaba ca lumea, și cam asta fac de atunci.

Deci ai învățat făcând.

Da. Nu am avut niciodată ambiția de a urma o școală de film. Am studiat filosofie, drept și etică. M-am învârtit între lumea academică, care poate fi ridicolă uneori, și lumea filmului, care are și ea momentele ei penibile. Am avut norocul de a fi înconjurat de oameni minunați. Cunosc personal majoritatea regizorilor din Praga, mulți dintre ei îmi sunt prieteni și, având această legătură cu ei, n-am simțit niciodată chemarea să fac școala de film. Un lucru care contează atunci când ești student e că primești niște echipament și resurse, dar poți găsi întotdeauna și alte moduri de a face rost de ele. Lucrul cel mai important, de fapt, e că ești înconjurat de oameni care au interese comune, că poți discuta cu ei și puteți face lucruri împreună. Iar eu am avut norocul să am parte de asta fără să mă înscriu la școală.

Ce fel de filme îți plăceau în adolescență?

În copilărie filmul meu preferat era The Magnificent Seven (r: John Sturges). L-am revăzut acum doi ani și m-a surprins să descopăr că îmi aminteam fiecare dialog, mi s-a imprimat în suflet de timpuriu. Mă uitam la el pe un video cumpărat de părinții mei. Cred că l-am văzut de 50 de ori. De câte ori eram bolnav, mi-l puneam.

Apoi știi cum e când ești un adolescent tembel și ți se pare că trebuie să vezi filmele artistice, alea dificile. Deci m-am uitat la clasicele europene. La vremea aia eram suficient de idiot încât să cred că dacă e Bergman, trebuie să fie bun. Mi-a luat mulți ani să înțeleg că chiar și unele filme ale celor mai mari nume pot fi mediocre. Probabil momentul-cheie a fost pe la 18-19 ani, când l-am descoperit pe Robert Bresson, și mi-a schimbat complet perspectiva. Tot ce iubesc la cinema și tot ce contează pentru mine și tot ce simt că s-ar preta pentru cinema e deja prezent în munca lui. Puritatea, abordarea onestă, minimalismul sunt ceva ce am apreciat tot mai mult pe măsură ce am crescut.

Te-ai gândit că ai putea face filme de ficțiune?

În primul rând, pentru mine nu există o astfel de distincție. Pentru mine, cinemaul e unul singur. Evident că lucrurile stau altfel dacă nu folosești actori – i-ai putea numi actori sociali, ai putea spune că oamenii își joacă propriile vieți. Dar pentru mine principiile fundamentale sunt destul de similare. Cinemaul documentar mi se pare o iluzie oarecum, cu excepția cazului în care lucrezi cu o cameră ascunsă de care oamenii nu știu. Dar chiar și filmarea aia trebuie editată cumva. Din punctul meu de vedere, nu există cinema documentar pur, pentru că ești mereu acolo să-i dai formă și să structurezi povestea. Eu încerc să găsesc inspirație și în filmele de ficțiune și în cele documentare, încerc să adopt un limbaj filmic care mi se pare interesant, indiferent de unde provine. Probabil că încă mă simt mai degrabă un scenarist, asta fiind ocupația mea principală. Mai scriu scenarii pentru alți regizori și poate mai târziu, când voi simți că sunt pregătit și că am ceva important de spus, voi regiza la rândul meu.

Mi se pare interesant că ai studiat filosofie și etică. Mulți documentariști sau jurnaliști au tot felul de dileme legate de personajele lor și de cum influențează prezența lor povestea, sunt multe nopți nedormite. Mă întrebam dacă simți că studiile tale ți-au influențat în vreun fel viziunea despre etica profesională.

Probabil. Nopțile alea albe sunt o realitate. Nu simt că sunt o persoană foarte pregătită, dar dat fiind backgroundul meu în filosofia moralei, probabil mi-e un pic mai ușor să pun dilemele astea într-un context. Am citit studii etice din alte domenii și asta mă ajută, poate, când mă confrunt cu o problemă majoră, cum ar fi dacă să folosesc sau nu un material filmat, chiar dacă am primit aprobarea celor implicați. Oamenii pot fi de acord să facă niște lucruri foarte stupide și faptul că ai acordul lor nu te absolvă de orice responsabilitate. Probabil că backgroundul meu mă ajută să gândesc mai limpede lucrurile astea. Dar poate fi și o povară.

Ce dileme ai avut la FC Roma?

La FC Roma a fost destul de ok din punctul ăsta de vedere. A fost mai puțin complicat decât la alte proiecte la care am lucrat. Dar cred că au fost două momente la montaj când am ezitat un pic. Unul ar fi...

Sunt trei meciuri în film. În timpul primului meci, apar niște fete pe marginea terenului. Erau fete ok, dar fac parte dintr-un anumit mediu, și, deși în general sunt niște oameni de treabă, pot avea niște gânduri foarte negre și spune niște lucruri foarte nasoale, cum ar fi „Nu sunt rasistă, dar oamenii ar trebui să fie albi.” Dai peste asta în filmare și te gândești: nu am înscenat asta, e ceva autentic. Știau că sunt filmate, aveau lavaliere, știau că e posibil să folosim orice din ce se înregistrează. Acest film n-are cum să le creeze vreo problemă imensă, pentru că nu va fi un film mare în contextul ceh, nu va fi dat în prime-time la TV.

Trebuie să întorci situația pe toate părțile. Fata care a zis asta nu lăsa impresia că ar fi o rasistă convinsă și dacă scoți chestia aia din context, o poate face să pară un pic mai crudă decât e ea în realitatea de zi cu zi. Pe de altă parte, faci un film care trebuie să reflecte situația din regiune într-un mod cât mai autentic posibil, și trebuie să arăți la ce presiuni e supusă populația romă. Cum ar fi acest meci la care oamenii strigau de pe margine „Hitler ar trebui să se ocupe de voi” și „Hitler e singurul care v-a pus la muncă.”. Pentru a face un film credibil, trebuie să arăți lucrurile astea. Altfel, de ce-l mai faci? Și atunci am decis: Arăți fetele în trei situații diferite: se bucură de un gol, încurajează echipa cu care țin, zâmbesc, se poartă ca orice fete implicate în lumea fotbalului de provincie și apoi, dintr-odată, bum, spun chestia aia. Dacă pui citatul fără să le arăți în celelalte două situații, probabil că ar fi o problemă, probabil ar fi prea mult. Dar dacă le arăți în trei momente diferite și îți dai seama că se comportă decent și că asta e pur și simplu o parte a modului lor de-a fi, atunci incluzi momentul.

A fost evident de când i-ai cunoscut că Pavel și Patrik vor fi personajele pe care le vei urmări? Cum au fost primele întâlniri cu ei?

Acest boicot al echipei rome a fost o chestie majoră în presa națională și chiar internațională în vara lui 2014. Am citit un articol dintr-un ziar și mi s-a părut o situație interesantă. Era ceva atât de absurd. Cum pot prejudecățile rasiale să ajungă să afecteze până și fotbalul? Cum poate un lucru atât de banal precum a juca fotbal să devină o problemă? Mi-ar fi plăcut să aprofundez, dar nu voiam să fac un film à la thèse. Nu-mi place abordarea aia. Îmi place să pornesc de la concret la general și nu invers. Situația era interesantă numai dacă oamenii implicați sunt niște ființe interesante, altfel vii cu o teză și începi să filmezi ca să o ilustrezi. Nu numai că nu găsesc nicio bucurie în asta, dar cred că filmele de acest gen sunt de obicei inutile și mediocre.

Rozálie [Kohoutová], co-regizoarea filmului și o prietenă a mea care a mai făcut filme legate de viața romilor, m-a sunat și a zis: „Hey, Tomáš, ai auzit de situația asta din Děčín? Ne ducem acolo sâmbătă. Vrei să vii?” Și ea se gândise că ar putea face un film. Așa că ne-am dus și, fix în ziua aia, FC Roma juca un meci amical împotriva unei echipe a ambasadelor străine. Diplomații erau bine intenționați, dar când am ajuns acolo, mi-am zis: nu e genul meu. Prea mult activism. Da, e logic să faci asta, dar mereu devin suspicios când vine vorba de genul ăsta de lucruri, pentru că uneori e mai degrabă un mod prin care oamenii decenți își reconfirmă că sunt niște oameni decenți, și fac niște gesturi fără să cunoască cu adevărat situația și fără s-o poată influența real. Ei au influențat-o, dar într-un mod nasol, pentru că locuitorii s-au enervat că se întâmplă asta în orașul lor și că sunt portretizați ca fiind rasiști în presă. Veniseră vreo 10 televiziuni, era și Reuters, era prea mult. Mie-mi plac lucrurile mici, banale, așa că mi-am zis că nu e de mine acolo.

Totul s-a schimbat, însă, când m-am dus lângă banca antrenorului și l-am observat pe Pavel timp de 15-20 de minute. M-am îndrăgostit pe loc. Era un om atât de interesant. Atât de pasionat de fotbal. E ca un copil mare căruia îi pasă predominant dacă nu exclusiv de fotbal, și care se bucura să joace meciul ăla amical nu din cauza activismului din spate, ci pentru că putea în sfârșit să joace. Mi-am dorit instantaneu să-l cunosc și, de atunci încolo, am fost singurii care s-au întors săptămână de săptămână. Echipele de televiziune au plecat una câte una – așa funcționează media, povestea s-a învechit, nu mai făcea parte din agendă –, iar el a văzut că tipul ăsta dubios și tipa asta ciudată se tot întorc, și că sunt real interesați de viața clubului și de viața lui și a lui Patrik. De la un punct încolo s-a creat o chimie și ne-am apropiat. Și acum ținem legătura și sunt de-al casei cumva.

Un alt lucru interesant – și sper că filmul reușește să arate măcar puțin asta – e că Pavel e un tip ambivalent, în sensul că poți spune niște lucruri minunate despre el, dar în același timp e o ființă umană. Nu e perfect și, cum e foarte deschis, și-a arătat și partea mai întunecată. Poți vedea în film că și el e rasist, nu față de albi, ci față de vietnamezi sau chinezi sau musulmani. E și foarte dezorganizat. Are un temperament vulcanic, uneori vorbește mai repede decât gândește. Poți vedea asta la ultimul meci, când se ceartă cu Patrik. Mi se pare important ca într-un film să nu ai statui, ci portrete vii.

Au existat momente șocante?

Dacă stau să mă gândesc, au fost câteva momente care m-au șocat. Majoritatea nu sunt în film, nu aveam cum să le filmăm cum trebuie și pe unele cred că nici n-aș fi vrut să le filmez. Și răutatea trebuie să aibă niște limite, nu trebuie să arăți chiar totul. Dar unul din momente apare în film, anume situația din acel bar unde refuză să-i servească pe romi. M-a șocat să văd asta de aproape. E atât de greșit în atât de multe moduri, dar atunci când o vezi cu ochii tăi și filmezi...

Mă întrebam cum ați făcut să surprindeți momentul.

A fost ca o operațiune de spionaj. Eu și Rozálie ne-am dus la bar după-masa, prefăcându-ne că suntem un cuplu de turiști. Ne-am luat niște beri mici și, ca să fim cât mai invizibili, ne-am hotărât să ne ducem acolo cu 2-3 ore înainte de sosirea romilor. Inginerul de sunet s-a așezat la altă masă, cu reportofonul în geantă, prefăcându-se că e un tip venit de la tenis sau ceva. Le-am dat băieților un semn că totul e gata. Aveau lavaliere montate. Nu am putut auzi toată conversația, doar frânturi, și ni se părea ireal. Ce erau acele carduri de membru? Nimeni nu ne ceruse așa ceva la bar. Tipii ăștia le spuneau cu tupeu romilor că noi nu avem nevoie de card [pentru a fi serviți], dar ei au. Și nu numai că nu simțeau pic de vinovăție, dar erau chiar aroganți și ușor agresivi.

Vă știați cu tipul de la bar, care le-a sărit în ajutor și a spus că lui nu i s-a cerut niciun card?

Da, a fost o scenă parțial regizată. Dar totul se mai întâmplase și înainte. I-am zis tipului: dacă nu te superi, s-ar putea să se întâmple chestia asta, deci dacă ești pe-aproape și-ți bei berea și îi auzi vorbind de cardul de membru, e alegerea ta, dar poate intervii și îl confrunți pe barman. Pentru el a fost ceva natural, i s-a părut just să facă asta.

Care e contextul mai mare în oraș? Cum sunt priviți romii acolo?

Majoritatea oamenilor din Děčín cred – ca s-o spun în cuvintele lor și ale colegului lui Patrik, care apare în film – „urâm țiganii pentru că nu lucrează, fură, primesc totul pe degeaba, iar eu trebuie să muncesc și nu primesc nimic pe degeaba”. Ăsta e stereotipul general, dar majoritatea oamenilor albi pe care-i cunosc sunt capabili să judece fiecare individ rom în parte. Dacă Patrik e rom, îl urăsc, dar când văd că e un tip inteligent, prietenos, care muncește și nu profită de sistemul social din Cehia, sunt capabili să se împrietenească cu el și să se poarte cu el cum s-ar purta cu oricine altcineva. Atât Pavel, cât și Patrik au mulți prieteni albi cu care se înțeleg ok. Dar mulți dintre acești prieteni au o abordare de genul: „Mă tem că ești doar o excepție.”

E așa șocant să-l auzi pe Hitler invocat în situațiile alea. Nu poți să nu te gândești: Nu trecuserăm peste asta? Nu am învățat lecția aia?

Mă tem că nu. E un sticker foarte mișto pe care anarhiștii din Praga îl lipesc prin toalete și prin mijloacele de transport în comun. Deși nu sunt neapărat fanul anarhiștilor cehi, stickerul ăsta spune foarte bine ce spune. Mesajul de pe el se traduce „The gypsies are not responsible for your fucking lives” Nu e vina lor. Și e foarte adevărat. Toată lumea a fost afectată de criza globală care a pornit de pe Wall Street. În același timp, dată fiind corupția din societatea noastră, o grămadă din banii publici au dispărut în buzunarele unor oligarhi și oameni influenți. Dacă te uiți la numere, lucrurile astea au contat mult mai mult decât faptul că romii profită de subvențiile de la stat și de ajutoarele de șomaj. Ok, se folosesc de ele mai mult decât alte comunități. Mulți nu lucrează, unele femei se prefac că sunt mame singure deși au un partener, mulți muncesc la negru și nu plătesc taxe. Lucrurile astea sunt adevărate. Dar reprezintă o parte infimă din bugetul de stat. Au o influență atât de mică în realitate. Dar oamenii nu-și dau seama de asta sau nu vor s-o recunoască. E mai ușor să arate cu degetul spre comunitatea romă și să spună: „Voi sunteți vinovați. Voi îmi stricați viața. Eu trebuie să muncesc pentru ca statul să aibă bani să vă țină pe voi.” Și nu e deloc așa, dar pentru oameni romii sunt țapi ispășitori.

De ce ai vrut să le spui povestea?

Ți-aș putea da diferite motive, dar în primul rând a fost ceva foarte intuitiv, în sensul că am văzut oameni interesanți într-o situație interesantă și m-a fascinat cum se confruntă cu ea, cum îi fac față, cum își păstrează umorul deși sunt sub mare presiune. Dacă mă întrebi de ce, cred că în principal din simpatie pentru ei am vrut să fac asta. Dar nu o simpatie necritică, care te orbește.

Păstrezi legătura cu personajele tale de obicei?

E prima dată când m-am apropiat atât de tare de cineva. Nu cred că se va mai repeta.

Am avut norocul ca filmele pe care le fac să fie destul de ambivalente, să nu fie genul ăla de portrete adorabile pe care și le-ar dori oamenii. Dar cu o singură excepție, nu mi s-a întâmplat ca cineva să vină să spună: mi-ai distrus viața, m-ai păcălit, nu mai vreau să am de-a face cu tine, nu mă așteptam la asta etc etc. Am prieteni care au pățit asta, deși, cred eu, n-o meritau. Avem zicala asta în Cehia: te superi pe oglindă că-ți arată gura.

Deci ți s-a întâmplat o dată.

Da, după Two Nil, celălalt film cu fotbal pe care l-am făcut cu Pavel Abrahám. Am avut vreo 18 protagoniști. Toți, spre surpriza mea, au fost perfect ok cu filmul, cu modul în care i-am portretizat. Apoi a fost această doamnă, tipica soție de fotbalist, care alergase mereu după fotbaliști, iar acum fiica ei făcea același lucru. Aveau niște discuții ridicole, dar în același timp grăitoare, și am folosit câteva dintre ele. Nu pe cele mai nasoale; i-am tot repetat că am scutit-o de o problemă mult mai mare, dar că din păcate e un personaj important și nu putem modifica filmul doar pentru că, ulterior, ei i s-a părut că s-a purtat ridicol. La un moment dat i-a scris lui Pavel că nu mai vrea să audă de noi, că i-am distrus viața, că la Sparta Praga toată lumea o arată acum cu degetul și că e din cauza filmului. Ceea ce e o prostie. Era deja notorie pe acolo și luată peste picior.

E minunat când oamenii recunosc: da, ăsta sunt eu și sunt ok cu portretul ăsta.

Admir asta, apreciez asta. Eu nu știu dacă aș fi capabil de așa ceva. În primul rând, nu mi-ar plăcea să fiu filmat. Aș fi cel mai nasol protagonist, în atât de multe sensuri. N-aș uita niciodată de cameră. E încă un motiv puternic pentru mine, ca documentarist, să nu mă port ca un nenorocit și să încerc să profit de generozitatea oamenilor.