David Bailey continuă

Acum un an, Bailey a fotografiat-o memorabil pe Abbey Lee pentru numărul de iarnă al revistei i-D. Iarna asta revista e aceeaşi, modelul e Anja Rubik, iar ochii ei şi stilul lui - pur şi puternic - trimit imediat cu gândul la ce făcea treimea teribilă (Bailey, Brian Duffy şi Terence Donovan) în anii '60.

Bailey a intrat pe drumul spre succes în 1959, când a devenit asistentul lui John French. Era un dislexic care renunţase la şcoală la 15 ani, pentru că nu putea lua note mari decât la desen. Nici doi ani mai târziu, avea să devină fotograf la Vogue UK şi să contribuie la Swinging London, revoluţia culturală reprezentată de îmbrăţişarea modernului, cultul tinereţii şi al celebrităţii, o nebunie de culoare şi optimism şi, mai ales în ce priveşte fotografia, o informalizare necesară.

Bailey - care a fost căsătorit şi cu Catherine Deneuve - i-a prins pe toţi: The Beatles, Mick Jagger, modelul Jean Shrimpton. În 1966, a apărut Blowup, primul film în engleză al regizorului Michelangelo Antonioni şi un portret al Londrei acelui deceniu. Protagonistul, un fotograf de modă cu un cârd de adoratoare, a fost creat pornind de la Bailey. Filmul a făcut istorie, Bailey a continuat să-şi seducă modelele, să facă ce vrea şi să umple revistele cu viziunea lui despre oameni.

Fotografiile lui amintesc de anii 1960, pentru că el însuşi a spus că stilul lui nu s-a schimbat în timp. A vrut mereu să facă fotografii simple. Care nu îmbătrânesc şi care nu se încurcă în compoziţii, ci mai degrabă încearcă să provoace şi să surprindă emoţii.

Într-un interviu din 2010, a vorbit despre relaţia subiect-fotograf şi despre inimitabilele lui portrete alb-negru.

"It’s difficult to copy my work because it’s about the personalities and not about the photography. [...] It’s about using the person, making them give you something. To be quite honest, and I try to avoid it, but when photographers come here to photograph me, they don’t talk to me. I watch other photographers and they don’t talk to the people they’re photographing. They just take pictures – anyone can do that. A five-year-old can do that. And they say: “Smile!” I say: “Hang on, you’re supposed to get me to smile. I’m not a fucking actor.”