Teona likes: Salomon pe film

În fotografiile pe care le face prietenilor lui, pe film, surprinde multe stări care se bat cap în cap, cum știe toată lumea care a fost vreodată adolescent că se întâmplă: fragilitate vs. coaie, dorință vs. frică de expunere, încredere vs. băgat capul în carapace.

Cum era când erai mic?

Cea mai veche amintire pe care o am e de când am împlinit trei ani. Țin minte că erau foarte multe prietene de-ale maică-mii și eu stăteam la baza unor scări, și mama și prietenele ei au strâns toate baloanele din casă și le-au adunat în jurul meu - eram afundat în piscina asta plină de baloane. Mi se părea cea mai tare chestie pe care o văzusem vreodată.

În timpul copilăriei am stat mai mult cu mama; părinții mei erau împreună, dar se tot despărțeau și era stresant. Când aveam opt ani ne-am mutat în Arlington, VA pentru că acolo erau școli mai bune. Și m-am împrietenit cu mulți colegi de acolo, care au avut o mare influență asupra mea. Am experimentat și m-am distrat mult, și am ajuns, cumva, să fiu eu de acum.

Cum a fost să fii adolescent în Arlington?

Să cresc în Arlington a fost în același timp banal și unic. Am învățat la un liceu foarte liberal, care funcționa destul de mult ca o facultate. Îmi alegeam singur programul și puteam să plec dacă n-aveam ore în mijlocul zilei. Când ne înscriam la un curs nu eram testați, și nu erau mulți elevi într-o clasă, așa că ne apropiam mult și între noi, și de profesori. Am avut și un grup de prieteni foarte apropiați, ieșeam mult împreună și aveam senzația asta de libertate și uluire care cred că înconjoară adolescența în general.

Era totul foarte relaxant și nu aveam nicio altă grijă în afară de a ne descurca la școală. Mergeam des în DC, care e la 10 minute de Arlington. Ne plimbam prin centru cu rolele sau cu biclele. Nu mi-am dat seama decât când m-am mutat cât de frumoasă era zona în care locuiam. Mergeam uneori pe lângă niște râuri, unde părea că n-a mai fost nimeni înainte. Nu mergeam prea mult la petreceri dar mai beam și luam chestii din când în când. Ne plăcea să mergem și pe la muzee, și era tare că intrarea era gratis, pentru că muzeele făceau parte din complexul Smithsonian. Eram foarte maturi și copilăroși în același timp. M-am simțit liber să cresc în Arlington. Am putut să mă maturizez singur. Și toți din grupul ăsta eram destul de diferiți, nu simțeam că facem parte dintr-o subcultură. Pot să zic că să îmi petrec adolescența acolo s-a simțit fresh&sweet.

Cum e o zi banală de-a ta?

Mă trezesc și mă duc la muncă, unde sunt salvamar, și stau pe-acolo și de obicei citesc, pentru că unde lucrez eu nu se prea intră în piscină. După, mă duc acasă și continui să citesc. M-am plictisit foarte tare în ultima vreme, pentru că tocmai m-am mutat în NYC și nu prea știu pe nimeni pe-aici. În zilele în care nu lucrez, de obicei mă plimb și după, stau în Central Park sau iau metroul până undeva unde n-am mai fost. Cred că o să încep să fac din nou poze, că de când am ajuns aici n-am prea mai simțit să fac asta.

Ce citești?

The Remains of the Day și Siddhartha.

Dacă ar fi să alegi o chestie de care nu te-ai plictisi niciodată, ce ar fi?

Plimbatul cu bicicleta. Pe bicicletă am mereu senzația asta foarte mișto de libertate, simt că pot să mă duc oriunde și că oriunde m-aș duce pot să mă bucur de ce văd pe drum, că nu e ca în mașină, când între tine și drum ai sticlă și metal.

Cea mai mare frică.

Să fiu complet singur, fără prieteni și fără familie. Mă întristez foarte tare când sunt singur. Aș vrea să locuiesc cu un prieten, ca să nu trebuiască să fiu singur niciodată.

Niște artiști, din orice domeniu, care te inspiră.

Animal Collective e clar trupa mea preferată. Altă trupă care îmi place mult e Stereolab. Kanye West, Arca și MF Doom sunt și ei foarte mișto, și mai sunt mulți muzicieni care îmi plac, dar nu vreau să fac o listă infinită.

Câțiva pictori care îmi plac mult sunt Elaine De Kooning, Basquiat, Matisse, Lichtenstein, Lucian Freud, Degas, Schiele, și Hopper.

Printre regizori, Eric Rohmer, Francis Coppola, Guillermo Del Toro, Quentin Tarantino, Godard. Roberto Benigni, Chloe Sevigny, Marlon Brando, Al Pacino, Robert De Niro, Brad Pitt, Christian Bale, Miles Teller, Matt Damon la actori.

Și dintre fotografii care m-au inspirat foarte tare, Petra Collins, David LaChappelle, Jurgen Teller. Toate numele astea sunt doar câteva repere, dar lista chiar ar putea să fie infinită.

Preferi să faci poze pe film sau digital?

Pe film, și motivul sincer e pentru că arată mai bine. Și normal, cred că e relevant în proces faptul că mă concentrez să fac poze mai bune pe film, pentru că fiecare costă. Nu e ca pe digital, unde pot să fac 100 de poze care nu-mi plac și după să le șterg. Cred că atunci când sunt limitat, sunt mult mai atent.

Cum ai descoperit fotografia pe film?

Am început să fiu interesat când aveam vreo 14 ani. Acum mi se pare amuzant că ce m-a introdus în fotografia pe film a fost obsesia mea cu grupul de rap OFWGKTA, cunoscut și ca Odd Future. Practic, pentru că eram atât de interesat de grupul ăsta, le-am găsit tumblrul care era plin de poze făcute de Tyler The Creator, liderul grupului. Chestia care m-a atras cel mai tare a fost că pozele astea erau cumva crude, aveau personalitate, aveau ceva care făceau momentul pe care-l surpindeau să se simtă foarte real. Am căutat pe net ce aparate sau filtre a folosit Tyler ca pozele lui să aibă textura aia mișto, și am descoperit că toate erau făcute pe film. În anul ăla m-am înscris la un curs de fotografie din școală, și am început să folosesc aparatul Old Rebel 2000 care a fost al mamei mele, și Contax K1000, pe care mi l-a dat proful de fotografie. Fotografiam orice mă atrăgea.

Fotografia pe film a fost din primul moment în care am văzut-o mult mai „reală” decât cea digitală. Sincer, asta digitală mi-a dat de multe ori senzația că e prea clară, un pic seacă și că pare mai îndepărtată de realitate. Eu simt că oamenii privesc lumea din jurul lor într-un mod mai soft și chiar cețos - de-aia îmi place pe film, că parcă reprezintă mai mult ideea de memorie. Cu toate astea, îmi dau seama că fotografia digitală e mult mai comodă și practică și că în multe cazuri se potrivește mai bine decât cea pe film, depinde mult de ce vrei să surprinzi.

Dar până și procesul îmi place mai mult la cea pe film. Îmi place și anticiparea, că nu știi exact cum arată până când le developezi. Și da, procesul de developare și scanare mă apropie mult de fotografiile astea, mi se pare foarte personal.

Ce aparate folosești?

Cele pe care le folosesc cel mai mult acum sunt Pentax K1000 și Contax T2. Pentaxul e foarte mișto pe portrete pentru că separă oamenii de fundal foarte bine. Iar Contaxul e un point and shoot, e ușor de luat peste tot, și e foarte rezistent. Mai am și un Canon Rebel 2000 care a fost de fapt primul aparat pe care l-am luat de la mama. Tot de la ea am primit de Crăciun un Canon Rebel T3, care e singurul meu digital. Mai am și un Polaroid pe care nu prea îl folosesc pentru că e foarte scump filmul pentru el. Aș vrea mult de tot să-mi cumpăr un Leica M3 dar e și el scump.

Persoanele din portretele tale se uită cumva în aparat de parcă au încredere în tine. De ce crezi că se întâmplă asta?

Cred că pentru că majoritatea portretelor mele sunt făcute prietenilor foarte apropiați. Ei se simt confortabil cu mine de obicei, și în plus, aproape mereu când fotografiez pe cineva îi zic cât de bine cred că o să arate poza - și chiar așa cred.

Cum te simți când fotografiezi străini?

Clar îmi place mai mult să-mi fotografiez prietenii. Mi-e și mie mai confortabil. Foarte rar fac poză unui străin, pentru că mă îngrijorează un pic, mă simt de parcă sunt prea invaziv. Dar ca plan de viitor, aș vrea să trec peste problema asta, pentru că văd mereu oameni frumoși și grija asta nu mă lasă să-i fotografiez cum aș vrea.

Îți amintești de vreun moment în care ai vrut foarte tare să faci o poză dar n-ai putut?

Da. Sunt unele momente în care văd o emoție foarte subtil exprimată pe fața prietenilor mei, și simt că vreau să o prind cumva, dar cu siguranță nu-mi iese cât de bine aș vrea. Sper să-mi iasă la un moment dat. Și în general sper să reușesc să trec peste toate grijile astea în legătură cu fotografia.

Cum ai prinde vârsta SUB25 într-o fotografie?

Aș vrea să fie o fotografie fericită - ceva pur și simplu frumos, fără nicio senzație de grijă. Să fie soft, luminoasă, plină de speranță. Să-ți transmită un gust dulce în gură. O fotografie simplă.

Cum te simți în NY acum? Ai vrea să locuiești altundeva?

Păi iubesc foarte tare New York-ul, am locuit aici și când eram mic și orașul ăsta e atât de frumos și mă inspiră atât de mult. Dar mi-e destul de dificil să locuiesc aici. Mi-am luat un an liber ca să lucrez, înainte să încep facultatea, și e o experiență care mă face să mă simt foarte singur. E greu să-ți faci prieteni dacă nu mergi la școală sau la facultate. Plus că totul e foarte scump aici; dacă aș fi locuit cu ai mei, aș fi putut să lucrez și să-mi păstrez bani, aici toți banii se duc pe chirie și mâncare. Până acum mi se pare că merită, pentru că sunt foarte inspirat de oraș. Mereu când mă gândesc că mi-ar fi mai ușor acasă, îmi zic “If you can make it here, you can make it anywhere” - asta mă ajută, mă face să merg mai departe.

Cu siguranță aș vrea să locuiesc și în alte orașe la un moment dat, de exemplu în LA. Dar mi-ar plăcea mult să trăiesc și în Europa sau America de Sud.

Vreun plan de viitor?

Momentan plănuiesc să fac o facultate de psihologie, și să continui cu fotografia, să devin mai bun. Și aș vrea să mă extind și-n alte domenii: să pictez, să fac filme, să fac muzică.

Salomon pe Flickr