Cuţitele lui Shalimar

Am avut mereu o slăbiciune pentru cărțile în care poți să te scufunzi ca atunci când te bagi în cadă, cu cap cu tot. Probabil că mi se trage din copilărie, când uitam să mănânc, să dorm sau să vorbesc cu bunica, pentru că haleam pe pâine family saga-urile pe care le găseam în bibliotecă, ca seria Jalna a lui Mazo de la Roche (despre care aveam să aflu mult mai târziu nu numai că era femeie dar și că a trăit toată viața cu altă femeie, cu care a crescut de mică și cu care a și adoptat 2 copii) sau Forsyte Saga, din care nu-mi mai amintesc nimic; cu cât mai multe volume, cu atât mai bine. Probabil că mi se mai trage de la o fascinație timpurie pentru l’effet papillon, dinainte să știu ce-nseamnă și să se facă un film cu Ashton Kutcher cu numele ăsta, și pe care l-aș rezuma pentru discuția de față la *în ziua în care mama ta a uitat ușa deschisă la balcon, soarta fiicei tale a fost pecetluită: ca cititor nu-ți rămâne decât să tremuri de nerăbdare până afli prin ce stratageme lovește destinul implacabil. Am completat seria cu Un veac de singurătate, Casa Buddenbrook, și mai târziu, cu Ada or the Ardor, Atonement și Everything Is Illuminated. După care am făcut o pauză, pentru că îți trebuie timp pentru genul ăsta de adicții, și-n plus, de asta există serialele.

În primăvară însă mi-a aterizat în poală un exemplar cartonat al Shalimar the Clown al lui Salman Rushdie, cu tot cu semnătura autorului. Asta mi-a amintit că îmi cumpărasem de câțiva ani același roman, necartonat, în format de buzunar, și mi-a devenit clar că destinul care mi-a adus în cale cartea asta nu mă va ierta dacă nu m-apuc s-o citesc.

Shalimar este cartea perfectă pentru zile lungi în care te uiți pe plajă la umbră sorbind din când în când din paharul de Mojito Hugo (noua mea pasiune, prosecco cu sirop de soc, mentă și busuioc) până îți înțepenește o parte a corpului sau te prinzi că ți-ai uitat un picior la soare și în consecință e ars. Este infuzată în dragoste tragică și-n realism magic, ăsta fiind siropul care face să-ți alunece pe gât pastila amară a războiului dintre India și Pakistan, un alt conflict internațional despre care poți constata că nu știi mai nimic și a nașterii grupărilor extremiste din zonă, care îți va rămâne, undeva de la mijlocul cărții, în gât.

Romanul începe în forță în L.A-ul anilor 90, cu o fiică de ambasador, ilegitimă dar recunoscută, frumoasă ca-n povești și cu puține pasiuni în viață: dandy-ul de ta-su și practica sporturilor cu potențial de vătămare corporală (ca tirul cu arcul și boxul). Câteva pagini mai târziu prima pasiune sfârșește cu gâtul tăiat ca un kebab de pui pe scările din fața apartamentului ei, asasinul nefiind altul decât loialul șofer zis Shalimar clovnul, imigrant din Kashmir, cu care fiica începuse în prealabil un flirt violent tensionat. Pe fiică o cheamă India, dar de fapt numele ei la naștere este Kashmira...

De aici ne-ntoarcem la momentul idilic, cu mai bine de 30 de ani în urmă, din satul Pachigam, provincia Kashmir, o grădină a Edenului în care coabitează pașnic populația musulmană și cea hindusă. Oamenii din Pachigam și din satele învecinate au meserii pașnice și păstratoare de tradiții și povești, se îndeletnicesc cu teatrul și cu gastronomia, își câștigă pâinea întrecându-se în măiestrie la banchetele celor bogați din vecinătate și-n rest își duc existența simplist, în comuniune cu natura și cu credințele lor religioase. Shalimar este cel mai frumos băiat din lume și un magician al mersului pe sfoară, iar Boonyi cea mai înzestrată dansatoare din buric, irezistibilă ca hârtia de muște și cu o minte la fel de șprințară ca mișcările corpului. Au 14 ani, se iubesc nebunește și transgresează în pădure, pentru că hormonii lui Boonyi sunt aprinși ca jarul. Sunt spionați și prinși, dar înțelepții satului decid că dragostea primează și că uniunea lor va fi pentru mai departe soclul păcii dintre cele două credințe: Kashmir pentru Kashmiri, o lume idilică, protejată de interesele conflictuale ale Indiei și ale Pakistanului.

Până aici, Shalimar poate părea un basm riscant pentru diabetici, deși vă asigur că se poate trece peste datorită frumuseții limbajului și a atenției pe care o acordă Rushdie fiecărui personaj în parte din intrigă, ca vrăjitoarea satului, Nazarébaddoor cea fără dinți, vânzătoare de lapte de bivoliță și de brânză, al cărei corp bătrân miroase de parc-ar fi trasă în unt și a cărei moarte prevestește strivirea Kashmirului. Dar ce salvează, de fapt, povestea, este cruzimea ei, și aici Shalimar își merită eticheta de basm, pentru că toate basmele bune excelează în cruzime. Dragostea din roman nu e tragică din cauza unor obstacole externe, ci pentru că ea leagă oameni, iar oamenii își doresc mai multe deodată, sunt indolenți, răzbunători, fixiști, iar toate astea laolaltă pot avea un efect de bombă atunci când ei nu mai știu pentru ce să trăiască. Iar pacea, după cum bine știm, cel puțin deocamdată, e un mit.

***
BONUS de citit: Midnight's Children, de același autor.