Povestea cărţilor de vară (2)

Redacția | 08 Iul 2013

De plajă, de drum lung, de răgaz, de singurătate. 16 oameni. Partea a doua.

Winter is Coming în Vama Veche
 
Mă trezesc ușor buimac și plec să caut o cafea. În sacoșa de pânză de pe umăr am o carte de un kil - o târăsc după mine prin Vamă de când am ajuns. La Expirat dau peste Petrache (nu-i așa că seamănă c-un Lannister?) care bea Cuba Libre dintr-o găleată. Plus alți oameni, tăvăliți pe acolo, cu ocupații normale pentru timpul și locul respectiv, adică niciuna. Caut un loc la umbră, îmi scot ceaslovul și mă întorc la Night's Watch, lângă zidul din nord, unde e frig tot timpul.
 
Odată la câțiva ani, să zicem cinci, sufăr de un soi de regresie infantilă prelungită. Și mă scufund în câte o serie din asta de cărți cvasi-imbecile. Ele trebuie să fie foarte lungi (minim 5-6 volume), cu și pentru băieți, cu arme și războaie și cu un cârd întreg de personaje: pot să tolerez și existanța fetelor în roluri cheie, câtă vreme nu se exagerează cu pornirile romantice.
 
Vara trecută a stat sub semnul Game of Thrones. Care e minunată, în soiul imbecil mai sus menționat. Avem o mulțime de regate, nobili, armate, mercenari, asasini, rebeli etc. Majoritatea luptă (într-un sistem complex de alianțe și trădări) pentru tronul celor Șapte Regate. Pe urmă mai avem Zidul din Nord, unde niște oameni se luptă cu toată figurația împrumutată din fime horror proaste. Nu în ultimul rând o avem pe Daenerys*, care este o blondă apetisantă, care are dragoni și care cucerește și ea niște orașe pe alte continente. Da, intriga este intercontinentală.
 
Am terminat de citit ce a apărut până acum din serie cât timp eram în Vamă. Un pic frustrat, că nu știu ce se întâmplă până la capăt. Ușurat că am scăpat din capcana Game of Thrones și pot să fac și eu ce face toată lumea la mare, adică nimic. (Bogdan Th. Olteanu)
_____
*Nu îmi place de ea, că e frivolă. Eu țin cu Stark, băieți serioși, un fel de proto-daci.

Dune (Frank Herbert)

Împlineam 18 ani şi mă întorceam de la Moeciu, din cea mai grozavă excursie cu liceul. Iar profa (care până azi a rămas tot Profa, chiar dacă am terminat liceul de şase ani şi mai discutăm despre geografie doar când ne vedem la o bere) îmi povestea acum, pe drumul de întoarcere, despre Dune. Habar n-avea ce cadou îmi face: mi-a împrumutat cărţile cu puţin timp înainte să se termine anul şcolar.

A urmat ultima vară la Mangalia, unde, timp de 12 ani, mi-am petrecut vacanţa mare, înotând şi citind, în principal, pentru că eram doar eu cu mine. Şi cu bunica.

Am dat gata toată seria în vreo două luni, iar când am închis şi ultima pagină am închis lumea. Şi cam tot ce însemnase Mangalia pentru copilul singuratic. Peste două zile plecam la Bucureşti, iar orăşelul de provincie avea să rămână doar un „culoar de trecere” spre Vamă.

Camera părea uşor străină, şi mă uitam pierdută pe pereţii albaştri cu senzaţia de now what? din gât până în tălpi. Vara păruse mai puţin sufocantă gândindu-mă la deşertul de pe Arrakis. Învăţasem să îndrăgesc viermii de nisip, vizualizam în detaliu costumele fremenilor (aşa că mă apucasem să le şi desenez) şi luam aminte la înţelepciunile care împânzeau cartea (am şi acum un caiet plin de citate). Am decis, atunci, că o singură frază poate cuprinde toate fantomele unui om, aşa că mi-am pus în portofel un bileţel pe care scrisesem, grăbit şi uşor neinteligibil, „fiecare om este un mic război”. Portofelul nu-l mai folosesc, dar bileţelul e încă acolo. (Larisa Baltă)

Pe vremea fluviului Amur (Andreï Makine)

Pe vremea fluviului Amur e o poveste mică și elegantă, în care trei băieți de 14 ani învață despre iubire în anii ’70, printre zăpezile din taigaua siberiană. Pe vremea verilor la 2 Mai, pe la 20 de ani, printre fire de nisip, învățam și eu. Și am mai învățat și acestea:

În taiga nu trece iarna; atât doar că trei luni pe an nu ninge.

În taiga nu trece socialismul. Gulagul se macină înfundat pe sub zăpada din care n-ai cum să ieși decât dacă știi să sapi borte.

Prin taiga au trecut cazacii țarului, care-au întemeiat cătunul Svetlaia, dar n-au lăsat în urmă nici pic de iubire. Au lăsat aur îngropat în minele în care femeile și bărbații fac singurul lucru pe care știu să-l facă împreună: construiesc socialismul. În taiga „faci o femeie” – nu i-o tragi și nici n-o iubești. De altfel, în taiga nu sunt femei. E bătrâna Olga, cu amintirile ei despre Franța. E străina pe care o visează povestitorul cum trece cu Trans-Siberianul pe lângă izbele adormite ale cătunului. E prostituata roșcată, cărnoasă pe sub șubele de care se dezbară în cabinele camioanelor care traversează taigaua.

Prin taiga trece fluviul Amur, și trei băieți (Don Juan povestitorul, Samurai războinicul și Utkin poetul șchiop) caută iubire. De-aia fumează trabuc, se scaldă în râu, fac saună, încearcă să uite de miradoare, merg la școală și trag cu urechea la poveștile bărbaților de la cantină. Nu găsesc iubirea, dar dau peste ceva care parcă seamănă, deși nu-i chiar aia, dar nici vreun alt nume nu știu să-i dea. O găsesc într-un film franțuzesc de serie C, cu Belmondo, decapotabile, femei frumoase și soare. Cu galoșii în picioare, băieții merg câte douăzeci de ore prin zăpadă, ca să vadă același film de 17 ori.

Douăzeci de ani mai târziu, scăpați din taiga, unul iubește, unul a luptat, al treilea scrie; în felul său, fiecare află cum se numește ceea ce găsiseră atunci, la cinema, pe vremea fluviului Amur. (Ioana Pelehatăi)

Freedom (Jonathan Franzen)

O amânasem de ceva vreme. După ce-i asimilasem Corecţiile, îmi mai trebuiseră nişte doze de surreal până să mă las iar în voia hiper-realismului lui Franzen. Când n-am mai suportat să amân şi starea, am pus mâna pe Freedom cu coperţi de carton. Şchiopătam încă după operaţia de ligamente încrucişate când mi-am cumpărat-o. Când m-am apucat de ea, ceva-ceva încă mai şchiopăta: trecuseră vreo doi ani de la nuntă şi aveam un nod în gât. Dar fix aşa cum uneori amâni să afli veştile proaste am amânat şi eu cartea asta despre care ştiam din capul locului că o să se termine cam ca un film românesc de val „nou”. În ea mai joacă – pe lung şi punându-şi la bătaie toată biografia – şi câţiva oameni-clişeu cu care cu greu n-aş fi putut empatiza. Presimţeam că mi se iau la trântă cel puţin vreo două faţete şi habar n-aveam cu care să ţin. Trebuia să citesc până la capăt să văd ce face Franzen din perfect wife & citizen Patty, din Walter familistul, greener than Greenpeace, din idealistul Joey sau din rebelul Richard Katz. Şi autorul le dă libertăţi, personajele o iau razna împotriva naturii lor zugrăvite alb-negru, fiecare se ia la trântă cu scheletul din dulap, iar mie Franzen îmi pune toate întrebările alea mari de care fugeam, de frică să nu trebuiască să aleg în gura mare – căsnicie vs celibat, loialitate vs adulter, ortodoxism ecologic vs pragmatism, valori vs bani, compatibilitate vs abuz în relaţii, responsabilitate vs fun şi ar mai fi vreo câteva. Mă bucur cu fiecare pagină cu care personajele devin oameni, le invidiez libertăţile care-i strică, beau până la epuizare împreună cu Patty, ezit, walterian, să calc strâmb şi ţin pe rând cu fiecare dintre tabere. E bun Franzen ăsta, dar mie îmi trebuie pauze între episoade, să sortez prin sertare personale şi să mă dreg cu alte titluri. Aşa a trecut vara, cu nodul instalat în gât. Prin septembrie aflu, cu sictir, că familia Berglund rămâne – ostenit, după toate nefăcutele – împreună, iar eu m-apuc să dau divorţ. Nu cred că se putea găsi alt final. Bine că s-a dus nodul! (Irina Dobriță)

Tropicul Capricornului (Henry Miller)

Am treișpe ani și chiar sunt capricorn. Am un prieten rocker care are inversul vârstei mele, pe care îl aud comparându-l pe Don Quijote cu Superman pe faleză, în fața gărzii financiare din Brăila. După ce ne alungă doi gardieni de pe trepte, îl întreb ce scriitor o să-mi schimbe viața. E vară și pun mâna pe Tropice.

„El este cunoscut pentru ruperea de genurile literare existente, scriind un fel mix între povestire, autobiografie, critică socială, reflexie filozofică, ascensiune suprarealistă și misticism.” Wikipedia dixit. Am două citate din carte în sensul ăsta: „Când m-am trezit, aveam o ditamai erecție. Soarele părea să ardă direct pe ștromeleagul meu”. (Atenție: părea.) „Și așa, în vidul surpăturii, îmi țeseam liniștit gândurile, via penis”. Ba nu, trei. „Aș fi putut rămâne în ea la nesfârșit - e incredibil cât de detașat eram și, totuși, conștient de fiecare tremur și zvâcnet al ei.”

Căldură, lene și penetrări. Ce poate să fie mai văratec, mai onest și mai valoros decât mărturiile acestui „vagabond în țara creierului”, așa cum singur se proclamă, acolo unde există limonadă cu busuioc și niște nisip la piciorușe? Cu Henry pe plajă singura problemă poate să fie că dacă ești bărbat, ai vrea să recunoști că îl invidiezi de mori, iar ca femeie, mă abțin să continuu. Tropicul Capricornului e o paradă lucidă de geniu speluncos în ramele unui dolce far niente molipsitor. (Dana Bergheş)

Un veac de singurătate (Gabriel García Márquez)

Soarele lenevea între pereţii galbeni şi cuvertura galbenă de catifea din camera părinţilor. Era mai răcoare şi mai lumină decât în camera mea, aşa că-n fiecare seară stăpâneam fotoliul tatei cu Un veac de singurătate în poală, şi cu fereastra larg deschisă, ca să aud plopii de-afară. Trecea vacanţa peste mine, o vedeam în paginile tot mai multe ale caietului de lecturi liniat cu roşu, roşu ca unghiile desăvârşit manichiurate cu care profa de română zgâria greşelile pe hârtie în timp ce se plimba printre bănci. 

La sfârşitul fiecărui semestru de liceu dicta ce avem de citit şi ameninţa cu 4 dacă nu facem conspect. A început la pas cu Neculce, Caragiale, şi cu noi bombănind-o că ne acaparează vacanţa şi, cu fiecare ocazie, a dat mai mult: Decameronul lui Boccacio, Balanţa lui Băieşu, Ulisele lui Joyce. Luam lista şi vizitam cu ea profesoare şi rude cu biblioteci mari, librării şi anticariate până se adunau cărţile. În balansoar, în iarbă, între perne cărţile deveneau lectură. Lectura devenea vacanţă.

În vara aia dinspre a unşpea, domnind peste fotoliul galben al tatei, am intrat cu Mauricio Babilonia în casa lui Meme s-o iubim, disperată că roiul de fluturi galbeni ne va trăda, convinsă că nu aveam nimic mai bun de făcut. (Gabriela Piţurlea)

Verile lui Capote

Nimeni nu a scris mai bine pentru veri melancolice ca Truman, iar de prin 2006 nu e vară să nu îmi bag nasul în romanele și povestirile lui (răspândite în română prin vreo trei volume). Un soi de albumele The National, varianta carte. Toate personajele alea fucked-up și lost in translation printre oameni din alt film sau în orășele uitate de lume peste care apune soarele prăfuit și musai foarte roșu, în care toată lumea se știe cu toată lumea, unde e absolut normal ca unele femei să moară fete bătrâne și nepoții să aibă case în copaci. Nu e Tom Sawyer, no worries, e adolescența noastră toată dacă am fi trăit-o atunci, în urmă cu 50 de ani, acolo, pe lângă NY; e Capote însuși multiplicat la infinit, ca-n oglinzile de la bâlci.

„…mașina a derapat, intrând pe podul Queensboro; acolo, în timp ce se iveau zorii unei dimineți pe care nu avea să o mai vadă, încercând să acopere larma traficului de pe rău și străduindu-se zadarnic să-i descleșteze mâinile de pe volan, Gump i-a strigat: «Fir-ai să fii, ai să ne omori pe toți». / «Știu», a răspuns Grady.” (Cătălina Miciu)

De aventură

Pentru că sunt pe punctul să mă mut iar, am început pregătirile, ca tot omul, punând cărțile în cutii. Sunt cinci până acum și fiecare dintre ele e puțin mai ușoară decât o gaură neagră.

E a cincea oară în ultimii 12 ani când fac asta (acum sigur fac hernie cărându-le). Le-am luat de pe rafturi, le-am scuturat de praf și le-am așezat în cutii. Așa am dat peste două cărți pe care nu le-am mai văzut de la ultima mutare și pe care, realizez acum, le-am cărat cu mine în toți anii ăștia, fără vreun gând clar de a le mai citi vreodată. Prima e Expediția Nisetrul 2”, de Vlad Mușatescu, a doua, care de fapt are patru volume, e Old Shatterhand, de Karl May. Sunt îngălbenite, roase, îndoite la colțuri și sunt, dacă mă întrebi, cele mai valoroase cărți pe care le am.

Sunt primele cărți pe care le-am citit – Old Shatterhand, cu cowboy, indieni, Winnetou, tot tacâmul, e chiar cartea cu care mi-am început viața de cititor. Eram în vara de dinaintea clasei I și m-am dus la taică-miu spunându-i țâfnos că mă plictisesc. Cred că era o tactică ca să-l conving să mă lase afară, la joacă, după ce făcusem ceva boacănă. Omul, poate încă nervos, poate doar fără chef să umble după mine pe coclauri ca să mă aducă înapoi acasă (l-am întrebat, nu-și mai amintește momentul), s-a dus la bibliotecă și, fără prea multe explicații mi-a pus în brațe cele patru volume. (Ani mai târziu am aflat că le primise ca premiu în școală.)

Nu-mi amintesc multe despre vara aia, dar știu sigur că primul cuvânt în engleză pe care l-am citit vreodată a fost „greenhorn”, așa-i tachinau mai bătrânii cowboy pe camarazii lor cu caș la gură; că deși habar n-aveam încă de geografia României, mi-am făcut o imagine destul de clară a teritoriilor apașe și unde erau ele în raport cu Rio Grande și că am învățat ca, de fiecare dată când mă încerca plictiseala, să mă duc la bibliotecă, să mă sui pe fotoliu ca să ajung la rafturile de sus și să mă zgâiesc la cotoarele cărților până dădeam de un titlu interesant și pe care să-l și înțeleg cât de cât cu mintea mea de șapte ani.

Cred că așa am dat și peste Expediția „Nisetrul 2”. „Expediție” suna cam ca incursiunile pe care le făceam pe dealurile din jur cu gașca din bloc, deci clar trebuia încercată. Dar nu înainte să răscolesc biblioteca după Expediția „Nisetrul 1”, că doar nu era să încep ca prostul ditamai aventura de la mijloc. Doar Old Shatterhand avusese patru volume și le citisem pe rând. M-au lămurit ai mei într-un final că nu toate cărțile sunt pe volume și că doiul din titlu e mai degrabă de efect.

Expediția e o carte scrisă cu umor despre un adult, autorul, care, după ce dă cu mașina în șanț în drum spre Deltă, se împrietenește cu un profesor de sport autostopist, și ajung amândoi într-un motel pustiu, unde dau de-un chelner pe nume Papălână, și unde petrec câteva zile până-și repară mașina, prilej cu care-și amintește de expediția nautică pe care o plănuise în copilărie alături de prietenii lui, Tele Nansen, Mișcă-te Livingstone și Maț Robinson, pe Argeș, Dunăre, Marea Neagră și-apoi cumva spre Asia, într-o copaie de lemn furată de la bunică-sa. Citeam și mă uitam plin de idei pe geam, la Dunăre, și-mi plângeam de milă că mama n-are decât un biet lighean de plastic.

Cărțile astea două și o grămadă altele la fel mi-au umplut verile copilăriei și nu numai (m-am îndrăgostit prima dată de fata cu care făceam schimb de cărți în vacanțele de vară pe care le petreceam la bunici).

Pentru mine, chiar și acum, cărțile de vară trebuie să aibă ceva din promisiunea aventurii, suspansului, umorului și, de ce nu, naivității pe care mi-au făcut-o primele cărți pe care le-am citit.

De-asta le car după mine, roase și îngălbenite cum sunt, din casă-n casă. Și poate pentru că sper să mă ajute la un moment dat să-i închid gura unui puști plictisit. (Gabriel Dobre, editor Decât o Revistă)

Citește și POVESTEA CĂRȚILOR DE VARĂ (PRIMA PARTE)
Pin It email