Povestea cărţilor de vară (1)

Redacția | 01 Iul 2013

De plajă, de drum lung, de răgaz, de singurătate. 16 oameni. Prima parte.

Conjurația imbecililor (John Kennedy Toole)

Vara vine greu în Londra și durează puțin. Conjurația imbecililor a început într-o zi ca toate celelalte, cu ploaie din când în când și un vânt tăios în restul timpului. Trei zile mai târziu, ploua mărunt ca picătura chinezească, dar nimic nu era mai important decât Ignatius, care își trecea libidinos codița arogantei Myrna Minkoff peste mustață.

În Londra penibilul e frumos împachetat și păstrat pentru ocazii speciale. În New Orleansul lui Toole penibilul îngroapă tot. E o lume asumată de nebuni care se chinuie să se descurce în mijlocul altor nebuni, ecuație care se multiplică într-un comic-tragic nesfârșit, în hohote.

Cu o șapcă de vânătoare cu urechi, cămașă flaușată, pantaloni largi și fular, și resturi de mâncare în colțul buzelor, Ignatius J. Reilley este acest Don Quixote gras și respingător, acest filosof neostenit, acest leneș jegos, complet dependent de maică-sa și, mai ales, acest sfânt pervers care luptă împotriva modernității dar are ca unic prieten și interes sexual echivalentul din anii 1960 al unei hipsterițe. Ignatius este neobosit în nemulțumire, silă și înverșunare împotriva sistemului în general. Iar acțiunile îi sunt serios condiționate de reacțiile valvulei pilorice, care pare înzestrată să ghicească viitorul, deschizându-se generos în fața unei oportunități sau rămânând ferm închisă la orice semn de primejdie. Cu stomacul la înaintare, Ignatius luptă, printre altele, pentru partidul secret al homosexualilor, care se vor infiltra în armată și vor asigura pacea în lume, mutând centrul de atenție de pe război pe distracție.

Ploaia s-a oprit imediat după trivia. John Kennedy Toole s-a sinucis la 31 de ani. Cartea a fost publicată 11 ani mai târziu doar datorită insistențelor mamei lui. În prezent este recunoscută ca o capodoperă a literaturii sudiste. S-au încercat patru ecranizări. Cele din '82, '94 și '97 au picat după moartea actorilor care trebuia să-l interpreteze pe Ignatius (Belushi, Candy, Farley). A patra încercare de filmare a fost oprită de uraganul Katrina. Conjurația imbecililor e o carte. DOAR o carte. (Crăiţa Nanu)

Monştri plini de speranţă (Nicholas Mosley)

Am citit toamna cartea care îmi aminteşte de ultima vară fără griji. Din cauza ei, îmi răsună în cap vorbele lui spuse un an mai târziu şi de pe alt contintent, we will share that feeling again, referindu-se la o noapte din vara fără griji, în balconul meu dintr-un Bucureşti ars la 40°C.

Pe cartea care îmi aminteşte de vara aia mi-a recomandat-o un băiat cu subtextul că ar putea fi despre noi; n-am apucat să-i spun: greşit, tipule, asta e despre mine & alt băiat. Pe care l-am cunoscut aşa cum s-au cunoscut Max şi Eleanor, într-o doară şi fără să doară. Ca şi pe ei, ne despart teritorii şi reguli, dar mai ales noi şi visele noastre. Ca şi ei, avem aceleaşi întrebări despre lume şi căutăm răspunsurile în părţi diferite. Poate că, exact ca Max şi Eleanor, ne pregătim să supravieţuim unei mutaţii istorice. Ca şi ei, nu ne imaginăm un viitor împreună, dar ce bine e să vorbim ca şi cum am face-o. (Smaranda Şchiopu)

Pe aripile vântului (Margaret Mitchell)

„Scarlett O'Hara nu era frumoasă, dar bărbații nu-şi dădeau seama de asta când erau sub farmecul ei” a fost un început pe care nu l-am putut refuza.

Am 11 ani și pe lângă străduțele pustii și prăfuite din Medgidia, pământul roșu al Tarei pe care bumbacul creștea cât vedeai cu ochii pare un vis. Asta și viața socială, petrecerile în aer liber ale bogătașilor la care sudistele bune de măritat încercau să seducă, fără să pară c-o fac, partidele cele mai bune, sorbind din paharele cu lichior de mentă și chicotind pisicește în flirturi cuminți care le strângeau, pe alocuri, corsetele. Și apoi războiul, ah, și războiul era atât de cool și de palpitant, pentru că răsturna ordinea și-o refăcea din haos, călcând în picioare ce era vechi și lăsând în urmă numai ce avea viață și voință, pentru c-odată cu el se alegeau lașii de cei puternici. Temperamentul aproape abraziv al lui Scarlett distruge căsnicii, familii, vieți, salvându-se permanent pe sine și pe ai săi, iar eu parcurg paginile cărții pe nemestecate în nici trei zile, pe burtă pe canapea, pe fotoliu, în curte, unde se nimerește.

Am urât-o cu poftă pe Scarlett, „fata cu inima cea mai crudă din toată Georgia”, i-am urât metodele pasiv-agresive, forța vitală și lipsa de principii, am urât-o pentru că se purta urât cu Melanie, pentru c-accepta să se căsătorească din interes și să toarne plozi cu băieți cu ochi blânzi ca de câine ciobănesc, sau cu bărbați în vârstă și urâți. Atât de tare am urât-o încât mi-am petrecut și următoarele două veri în Georgia, de la Tara la Atlanta și înapoi, unde fata asta care nu era nici prea frumoasă, nici prea deșteaptă și-a pierdut reputația, a muncit și pământul, a omorât un yankeu, a condus o afacere cu cherestea și a dat de bani într-o a treia căsnicie, care ar fi putut fi fericită, dar n-a fost.

Premisa de la începutul acestei telenovele în 1200 de pagini a Americii de Nord rămâne și azi cea mai bună povață feminină pe care am privit-o vreodată: frumusețea nu e totul, important e să ai șarm. (Karin Budrugeac

Cărți de la prietene

Dacă aș fi sincer, ar trebuie să scriu că nenumărate culegeri de probleme de matematică-fizică-informatică mi-au stricat vacanțele, dar m-aș alinta. La fel, aș putea să par un tip mai cult decât sunt și să pretind că toate plajele și toate terasele m-au cunoscut cu o carte de Beckett sau Cehov într-o mână și cu o sticlă de bere în cealaltă, dar aș minți. Aș putea sa fiu, în schimb, sentimental. Așadar, Cei frumoși și blestemați (F. Scott Fitzgerald), Treasures (Andy Warhol) și Pastorala americană (Philip Roth), sunt doar câteva titluri care mi-au înfrumusețat verile. Nu pentru că le-aș fi citit și mi-ar fi plăcut, ci pentru că le-am primit de la prietene cu care m-aș plimba râzând prin orice parc, în orice anotimp. (Cristi Luca)

Maestrul și Margareta (Mihail Bulgakov)

Poză cu Cele cinci fețe ale modernității, Matei Călinescu - plajă Jupiter, corp de „păianjen” (zice Cristi), pierdută. În Grecia, am citit Omul grec la 40 de grade, la Tolo, în Pelopones, nu mai ţin minte nimic (omul grec se topea înainte să ia chip). E drept că din cele mai frumoase vacanţe îmi amintesc doar senzaţii, locuri, oameni. În 2006, pe un vaporaş primprejurul insulei Brac, în Croaţia, am citit cartea care mi l-a făcut antiaptic for ever pe TRU (ceva despre postmodernism, o prostie, după ce îl iubeam pentru articolele despre fotbal).

Maestrul şi Margareta, rămân aici. Citit imediat după licenţă, luasem note mari şi eram li-ber. Stăteam în fund pe o tonetă de ziare şi citeam, în staţia Dorobanţi, romanul lui Bulgakov. Citeam cea mai bună carte dintre toate cărţile citite anul ăla, multe, diverse, bune (Lolita, de pildă), o carte care mă învârtea singur pe un ring de dans din parchet de bambus (cică). O carte care nu e user friendly, nu e postmodernă. E chiar magică – aşa o ţin minte. Cea mai grea vacanţă din existenţa mea dădea din coadă, în umbră, gata să mă sfâşie. (Alexandru Matei – critic literar și traducător)

Vârstele lui Lulu (Almudena Grandes)

Dacă Vârstele lui Lulu ar fi un fruct, atunci pun pariu că ar fi o rodie. Zemoasă și răcoritoare, greu de mâncat de una singură și mai ușor de consumat când ești îmbracată sumar dacă nu vrei să-ți patezi hainele. Am primit-o de ziua mea în octombrie, dar m-am apucat de ea în vacanța de iarnă când toate posibilitățile de distracție din Timișoara erau închise, pentru că venea Moș Crăciun.

Vârstele lui Lulu e genul ăla de carte care se dă din mână în mână, de la prietenă la prietenă și se citește umezind ușor cu salivă vârful arătătorului. Nu se poate povesti, se comentează cu puține cuvinte, multe vocale, zâmbete conspirative, în timp ce împărțiți cu aceeași linguriță o felie de prăjitură. Pe principiul “the sweet is never as sweet without the sour” vechi de când Vanilla Sky, povestea lui Lulu și a lui Pablo nu e clasica love story care se scaldă lapte și miere, ci decorată ca un tort aniversar cu numeroase secvențe porno, trecute prin filtrul lomo-feminin al lui Lulu. Ele sunt descrise cu atâtea detalii, încât vei roși cu siguranță dacă o citești în mijloacele de transport în comun. Cartea nu are nicio treabă cu seria lui E. L. James cu care poate fi unită prin etichete de genul „sado-masochism”, „orgie”, „fantasme feminine”. E ca și cum ai compara un „choux à la crème” cumpărat de la covrigăria din colț cu unul homemade.

Acum ediția mea Vârstele lui Lulu face topless pe o plajă din Marsilia, dar în iulie se va întoarce înapoi în București. Îmi propun s-o mai iau cu mine într-o vacanță. De data asta de vară. (Diana Mărășoiu)

La Medeleni (Ionel Teodoreanu)

Până au început băieții să mă observe (bună, Filip!), eram șefa clasei și geek extraordinaire. În vacanța dintre a VI-a și a VII-a am primit de citit și rezumat în caietul de lecturi suplimentare primul volum din La Medeleni. Am luat de la bunici volumele din care a citit mama când era și ea de 12 ani. Le și văd: patru volume pătrățoase, din colecția BPT, cu ilustrații pe fundal colorat: galben, verde, roșu, albastru. Am trecut repede prin primul volum și m-am dus la mama să-i zic că am terminat: Dănuț e cam fraier, de Monica nu mai zic, cu cozile ei cu tot, iar borcanele cu dulceață se ascund neapărat în sobă. Și am adăugat: „eu sunt exact ca Olguța!”. Mama îmi zice îngrijorată, cu spoiler cu tot: „Nu spune asta”.

Intrigată și convinsă că sunt leit sora Deleanu, m-am dus și am pus mâna pe celelalte volume: povestea se desfăcea în fața mea: ei creșteau, începeau să se îndrăgostească… Dănuț de Monica (șoc!), Olguța de Vania cel fermecător, până când apare cancerul Olguței. Băiețelul din mine care făcea mișto de doamnele care plângeau la Love Story a plâns pentru prima oară la o carte, cocoțată pe pervazul de la geam ca să simt mirosul de după ploaia de vară care răcorise Bucureștiul. Înainte să plâng pentru Dumbledore, am plâns-o pe Olguța, geamăna mea ca „un drac îngeresc”. (Miruna Potop)

Muzeul Inocenței (Orhan Pamuk)

Dacă ar fi să îi atribui verii de la sfârșitul lui a opta un animal, ar fi o caracatiță. În primul rând din cauza cărții lungi și sinuoase care a ocupat-o, apoi din cauza lenei supreme care și-a lipit tentaculele de mine în secunda în care am ieșit din sala de examen. Deși știam că am dat-o-n bară la subiectul 3, nu mai conta decât că orele de meditații la mate erau deja istorie și că indiferent ce notă luam, puteam să dau delete la toate catetele și ipotenuzele din lume.

Muzeul Inocenței mi-a picat în mână întâmplător – eram cu mama la niște filmări, era prea cald de stat afară, așa că m-am retras în rulota de machiaj, unde aerul condiționat și mirosul proaspăt de cosmetice m-au adormit imediat. După un somn tumultuos în timpul căruia mă mai trezeam ca să mănânc bomboane, am dat cu ochii de cartea asta gigantică, de care mă tot împiedicam prin casă și de care știam doar că are fraze lungi. Mă intimida. Am citit fix 100 de pagini până s-a făcut seară și a trebuit să părăsesc rulota cea parfumată. În următoarea lună nu m-am atins de ea, deși umerii, gambele, gâtul, brațele lui Fusun descrise ardent și aproape bolnav mă bântuiau, și mă făceau să mă simt vinovată că am abandonat-o.

În august s-a nimerit ca mama să aibă filmări din nou, de data asta în Brașov. Rulotă nu mai aveam, dar am folosit camera de hotel drept turn izolant. Citeam în pat, pe jos, pe dealul de vizavi – pe care mă așezam cu capul în jos și, când îmi ridicam ochii din carte, vedeam un Brașov cu fundu-n sus, – la masa de lângă fereastră de la restaurantul Crăița Munților unde îmi comandam mereu aceiași cartofi prăjiți cu cola, rutină care mă făcea să mă simt aristocrată și misterioasă.

Ultimele 50 de pagini le-am citit în drum spre Sighișoara, în mașină. Se însera. Stăteam cu ochii aproape lipiți de carte, eram nervoasă că oamenii cu care eram în mașină vorbeau, citeam atât de repede încât trebuia să recitesc anumite fraze pentru că aproape vibram de nerăbdare și mâncam cuvinte. După ce am terminat-o nu mai voiam să vorbesc cu nimeni. Mă uitam la copertă și mi se derulau toate pasajele în care apărea Fusun, de la alea în care trecea fugitiv pe hol până la cele în care se ascundea sub cearceaf. N-am mai citit nicio altă carte în vara aia, pentru că orice poveste de dragoste părea penibilă și orice personaj feminin părea fad.

Nu mai țin minte cum se termină, de parcă aș fi citit sfârșitul când eram beată; și nu cred că o să am curajul să reiau paginile alea. Și din cauza asta iar mă simt vinovată și iar mă bântuie gambele și urechile lui Fusun din când în când. (Teona Galgoțiu)

Citește și POVESTEA CĂRȚILOR DE VARĂ (PARTEA A DOUA)
Pin It email