Albumul vieţii (2)

Jesus Christ Superstar

Cum eşti mândru să te trezeşti primul din staul, să fii devreme pe plajă sau să ai deja, din senin, o întâlnire pentru mic dejun cu o fată pe care n-ai merita-o, şi, imediat ce oftezi de bine, începe undeva, la primul difuzor, să urle Casablanca, fix la fel te potcoveşte tinereţea cu o perioadă în care n-ai încotro şi asculţi – vrei nu vrei – o întreagă discografie. Începe tata să-mi prezinte integrala Bach, de la Brandemburgice că-s mai accesibile, frac-miu, apoi, cu care împart camera, îşi arată colţii rebeliunii expunându-mă radioactiv cu toată Metallica pământului şi, mai apoi, Domnu' Gavriliţă, prin vorbirea lui rapidă, uşor bâlbâită şi peltică, îmi face un level up trimiţându-mă, fără să vrea, direct la un album. Laser pe creier fără anestezie. 

Cum se face treaba asta? În cazul dumnealui, foarte simplu: dilaţi nările păroase şi lungi, faci un cerc cu vârful nasului, zici cele trei vorbe magice şi apoi uiţi să zâmbeşti. Unde eram? Ah, eu încercând să-l ascult pe Gavriliţă, care a zis piţigăiat şi sec: „Ne vedem la toamnă." 

Lung prilej de lecţii de morală, cursuri de responsabilitate, întâlniri anonime cu membrii familiei, toţi să încerce să-ţi spună cum că viaţa ta acum se defineşte. Acum se separă bobul de neghină. Şi încep transformările: Tata, de la profetul care-mi vindea poveşti cu sclavi în partea a 3-a din a 3-a lui Brahms, trece direct în postura lui Pilat, frac-miu, în soldat roman în campanie, iar Gavriliţă, din mic şi gârbov, într-o umbră imensă care nu ţinea cont de soare. Eu, din elev, m-am făcut alchimist.

Răstigniţi în stânga şi în dreapta mea erau ceilalţi păcătoşi – boxa stângă, boxa dreaptă, pick-up-ul (aşa era norma pe atunci) şi un album, slavă cerului, dublu. Atât: unul!

Desigur, toata fizica necesară, cu păcătoasele de culegeri. Ne-am izbăvit cu toţii – într-un proces demn de orice alchimist, repetând în fiecare zi – Discul 1 faţa A, B, Discul 2 faţa A, B – încălzind fiertura creierului meu, cu răbdare şi metodă, până când peniţa aurită a stiloului chinezesc a început să scrie cu aur. Păcat că pe atunci nu desenam; aş fi decorat caietul cu motive ortodoxe.

Când a venit momentul probei de foc, eu lingeam lavă pe băţ şi îţi puteam explica formula seismicităţii mele sentimentale. Am intrat în sală cu mâinile larg deschise în lateral, bivecuvântând toţi păcătoşii, l-am redus pe Gavriliţă la punct material şi mi-am luat toate biciurile lui cu zâmbetul pe buze. Rezolvând şi lucrările leproşilor de lângă mine, stiloul meu putea să scrie şi CD-uri, dacă îi cereai. E drept, cu un singur album, dar dublu.

Gavriliţă a făcut o pauză, a înţeles, mi-a zâmbit ca unui aproape şi a rămas să mă mute din clasă. Probabil nu mai era loc de amândoi în aceeaşi cameră sau, poate, nu mai era nevoie de nimic. Cumva, după ce i-am întors şi obrazul celălalt, Gavriliţă s-a transformat prin dispariţia lui într-un mentor, un dascăl, un Jiminy Cricket. Din manualul de fizică şi din toate culegerile de mecanică nu mai ştiu nimic, dar ştiu că prin ele am băut din sângele lui. Şi acum, când ajung în vacanţă într-o livadă de măslini, tot pe Gavriliţă mă aştept să-l întâlnesc.

Am absolvit Liceul de Mate-Fizică „Horia Huluibei" din Măgurele, în aceeaşi clădire cu Facultatea De Fizică, lângă Institutul de Fizică Nucleară, Fabrica de Aparatură Nucleară, Institutul de Fizică a Pământului, secţia de Laseri, lângă ăia de creşteau cristale, lângă Reactorul Nuclear, Magazinul din Staţia de Autobuz (cu vin ieftin), Căminele cu Studente şi alte monumente pe care nu prea le-am văzut în acea vară de la sfârşitul clasei a noua.

Albumul acelei veri era o copie de Jesus Christ Superstar. N-am văzut filmul nici până azi. N-am putut :) [Andrei Fântână, saxofon & clape & clarinet, Robin and the Backstabbers]

Foto main: Larisa Baltă

Albumul vieţii (1)