„Ce faceţi, măi, golanilor?”

Emilia Barbu | 06 Iul 2016

De la un cont obscur de Vimeo la un turneu cu Parov Stelar, în 2 ani, asta înseamnă să fii GOLAN. Interviu de Emilia Barbu, fotografii de Claudiu Popescu.

Nici nu mai știu cum i-am descoperit - ceva cu Facebook, ceva cu Youtube și mai ales ceva cu wow, ăștia sunt români?! S-a lăsat cu heavy rotation, melodii picate la marele fix, căști în urechi și ploi mărunte, ritmuri pe stări și infinite loop. Primul concert la care am reușit să ajung a fost în Colectiv, la un festival electro cu o lună înainte de incendiu, unde au reușit să adune în fața lor un public mai numeros decât capete de afiș ca PillowTalk, Miss Kittin sau DJ Fresh. Unde am închis ochii și m-am lăsat dusă de toate valurile posibile, unde nu îmi mai păsa că am sau nu am țigări, că se varsă paharul de vin, că unul fluieră sau altul aplaudă, că lovesc în stânga și-n dreapta dansând fără niciun dumnezeu, cu toți zeii spre mine. Unde nu știam că o să fie ultima dată când voi fi acolo, într-o nepăsare perfectă de ultime zile de vară. Era atunci sau nu mai era deloc.

Cu o săptămână-două înainte eram pe o insulă, la un bar, lângă piscină, învârtindu-mă pe scaun și explicându-le grecilor despre muzică românească. Who let me open intra pe final de sezon estival într-un playlist leneș de sfârșit de vară, cu șezlonguri pătate de frunze uscate și palmieri în foșnete.

Geneza

Golan a fost de la bun început un proiect făcut pentru Europa.

Alex (trompetă), inițiatorul trupei, a cântat timp de 10 ani în Mandinga, spre finalul cărora a ajuns la concluzia că „ar fi mai bine și mai curățel să înceapă altceva”. Acest altceva pornea din vacanța în Cuba, unde l-a cunoscut pe Ernesto (percuție). Mergea des pe la concerte în speranța că o să găsească instrumentiști pentru un proiect nou, iar peste Ernesto a dat într-o noapte, pe drum spre cazare, auzind o trupă repetând într-un subsol. A stat, a ascultat ce făceau, mai ales Ernesto și într-o pauză i-a făcut un semn discret. „E destul de ciudat ca în timp ce repeți cu o trupă să vorbești cu altcineva despre altă trupă, că îi strici schemele, trebuia să fiu subtil așa oarecum. Dup-aia am ieșit la o bere, acolo ne-am cunoscut și i-am povestit în mare că aș vrea să încep un proiect. Nu știam exact atunci ce vrem să facem, care e direcția. Încă nu făcusem nimic,nimic, nimic. A venit în România și ușor-ușor am început.” Așa, pur și simplu? „Îţi dai seama că a fost o decizie destul de importantă, când pleci din Cuba ca să încerci ceva într-o altă ţară evident pleci mult timp. N-a fost chiar ţaca-paca venirea lui în România.” Ernesto mărturisește că nu știa mai nimic despre România la momentul propunerii lui Alex. Deși nu s-ar vedea trăind aici pentru totdeauna, spune că dincolo de orice incertitudini, nu își dorește să facă altceva cu altcineva, muzical vorbind. Ușor nu i-a fost și nu este, fiind singur aici, însă a simțit de la bun început că proiectul are potențial și că poate atrage atenția potrivită. Având un background muzical solid, a apreciat că Alex putea jongla atât de ușor cu muzica și că indiferent de ce a studiat fiecare, s-au întâlnit cu ușurință pe un teren comun, pe care era loc berechet de improvizație.

După o încercare ratată de colaborare cu o solistă, Ernesto și Alex au ajuns să improvizeze live pe piese puse de Charlie (DJ). Tot o improvizație de filmare cu gopro-ul și cu ce mai aveau prin casă a aterizat și pe contul de Vimeo al lui Alex, iar când au văzut că vizualizările creșteau foarte repede și aveau parte de niște reacții mai mult decât pozitive, au ajuns la concluzia că trebuie să mai facă o piesă și să se țină de treabă. Așa a intrat și Mihai în peisaj: ca producător al piesei Lonely nights inițial, apoi ca solist. Partea de cântat nu făcea neapărat parte din plan - pur și simplu nu au reușit să găsească o voce care să se plieze exact pe ce își doreau ei, până la Mihai. Automat asta însemna că trebuia să meargă cu ei la câteva evenimente măcar, ca să cânte, iar adevărul e că îi plăcea foarte mult proiectul și pica la fix. I-a întrebat pe băieți dacă nu au nevoie de încă o roată la căruță, ei au fost bucuroși să spună da și așa a început totul. Charlie în schimb avea să părăsească trupa peste aproximativ un an, având prea multe proiecte personale ca să se poată implica sută la sută aşa cum începuse să fie nevoie la Golan.

Numele le-a venit destul de întâmplător, erau în studio când a intrat cineva și i-a întrebat „ce faceți măi golanilor?”. Încă nu își găsiseră un nume atunci și li s-a părut simpatic. „S-a potrivit foarte bine cu mindset-ul, că eram şi un pic într-un soi de sărăcie” spune Mihai, râzând. „Suntem nişte oameni care venim dintr-o zonă foarte confortabilă, din care am ieşit conştient, şi poate că pare corny sau cheesy sau ştiu eu cum, dar chiar aşa e, am renunţat la un confort destul de mare din multe puncte de vedere, pentru a face exact ce credem noi că ni se potriveşte. Toată situaţia asta a venit cu foarte multe minusuri, o pungă întreagă de minusuri, din toate unghiurile. Am ales să facem din asta un fulltime job, am investit în trupă şi bani, şi timp, şi energie, şi nervi. Dar s-a echilibrat investiţia asta din toate punctele de vedere, adică chiar şi-a scos truda”.

Alex descrie Golan ca fiind o experienţă, un mod de a trăi ce îi place cel mai mult în muzică și în industrie, și anume provocarea continuă, care te face să fii foarte atent la prezent. „Golan mie mi-a demonstrat că se poate, chiar se poate, adică cine visa să facă ce-i place şi să şi trăiască din chestia asta, na, chiar se poate. Fiecare dintre noi a venit cu un pachet de undeva. Adică ce alegeri am făcut când eram mai mici, clar ne-au făcut să luam anumite alegeri acum, le-am pus în proiectul ăsta şi aşa mai departe.”

Golani de mici

Pentru Alex muzica a început să se audă din familie – tatăl său cu asta se ocupa şi îşi aminteşte cum era târât de mic pe la nunţi, botezuri, cumetrii şi cum a fost dat la şcoala de muzică. În primă fază a făcut pian în Germania, în clasele I-IV, iar la întoarcerea în România, în clasa a V-a, a putut să își aleagă și un alt instrument. „Să rămâi la pian nu e opţiune, e foarte greu să faci ceva în muzica clasică - ori ajungi mega-mega solist şi o iei razna un pic că trebuie sa studiezi 10-12 ore pe zi toată viaţa sau ajungi un profesor şi atât. Şi atunci să faci un instrument de suflat din clasa V-a chiar e o decizie bună. Prima opţiune a fost fagot, după care a fost corn (râde). Discuţia mereu era «unde sunt cele mai puţine locuri în orchestră, să aibă loc când o să se facă mare şi ce profesori aveau prea puţini elevi». Dacă voiai să faci trompetă îţi ziceau că au prea mulţi copii - «du-te la corn că acolo sunt 2». De fapt ne-am gândit şi la ce instrument aş putea să cânt, să fac şi jazz dacă vreau sau muzică clasică, şi trompeta era oarecum un instrument la mijloc; la trombon ai mai fi putut să mergi să cânţi, dar mie mi s-a părut interesantă trompeta.” După liceul de muzică, Alex a intrat primul la Conservator, cu bursă chiar (râde când povesteşte şi îşi spune un „Doamne fereşte” amuzat), însă a fost foarte rapid dezamăgit de sistemul de învăţământ – cel mai tare l-a afectat faptul că nu exista niciun fel de pregătire care să te ajute să ai o carieră în muzică. „Te pregăteau doar să devii un instrumentist într-o orchestră şi atât, fără nicio altă opţiune.”

Ernesto vine tot dintr-o familie de artişti în care majoritatea sunt muzicieni profesionişti, actriţe sau dansatoare în Cuba. Tot acolo a început facultatea de muzică, însă din cauza unor probleme de familie a trebuit să renunţe şi să se înscrie la o facultate mai serioasă, aşa că a ajuns să studieze electronica. Norocul lui a fost că în Cuba au început să se ţină cursuri şi în timpul nopţii, fiind un aflux atât de mare de talente muzicale, care ajung să nu mai aibă loc la şcolile deja pline. „A fost un pic greu să o ţin tot aşa, şi nu e cum era la Alex cu muzica clasică; la cursul pe care îl făceam îţi explicau tot ce înseamnă muzica clasică, dar apoi se extrapola la toate genurile, era o abordare multiculturală, nu era ceva strict, nu era de genul ăsta, că aici se studiază numai muzica clasică şi atât. Mie mi-a plăcut mult experienţa asta, mai ales că studiam o chestie în timpul zilei şi noaptea cu totul altceva; un pic greu ce-i drept, am avut şi nişte probleme, dar era normal.”

Mihai în schimb oscila între arte marţiale şi fotbal, iar de la 14 ani cânta și compunea autodidact, în limitele internetului de la vremea respective: „Am început să compun prima oară random, ştiu că îmi plăcea foarte mult să cânt, era o chestie pe care o făceam zilnic, dar aşa, de fun.” Planul era să facă sport de performanţă, însă mediul în care trebuia să se învârtă nu îi plăcea deloc, mai ales cel al fotbalului. A continuat, în schimb, să improvizeze la el în cameră. „Deşi nu ştiam să cânt, habar n-aveam care-i treaba cu pianul, cu instrumentele, am început aşa, baby steps, să învăţ să cânt puţin la pian, să învăţ să aranjez în soft ceva tobe, în principiu ce face toată lumea prima dată. Doar că s-a mişcat repede treaba şi pe la 17-18 ani deja puteam să câştig din asta, mă angajasem la un studio şi făceam tot soiul de chestii: recording, mixam, mai compuneam pentru anumiţi artişti mici.” La studioul de înregistrare a ajuns printr-un prieten, vecin de bloc, care la rândul lui ştia pe cineva de la studio. Iniţial şi-a închiriat nişte ore acolo, apoi i-a rugat să-l lase să facă un soi de internship la ei, să înveţe câte una alta. Lucrurile s-au mişcat foarte bine, iar din clasa a XII-a nici nu s-a mai dus la şcoală, era zilnic la studio. Părinţii nu au fost deloc de acord cu ce făcea, aşa că la un moment dat a trebuit să plece de acasă. „N-a fost rău, că şutul ăla de foame te face să te mişti mai repede. Probabil că dacă stăteam acasă cu totul comod aşa, s-ar fi mişcat mai greu.”

Treptat a început să prindă curaj să facă piese cap-coadă, compoziţii pentru artişti mainstream, care vin şi pleacă, ceea ce era foarte rentabil financiar. Făcea chestii de radio și producea hituri, deși planul lui în continuare era să ajungă să facă un proiect al lui, pe care să-l simtă. Dar când abia ai terminat liceul și dai de un job din ăsta, poți să ajungi un pic furat de peisaj. „Începi undeva pe la 18-19 ani şi te trezeşti deodată că de la «nu am ce să mănânc», faci câteva mii de euro într-o lună şi mai ales puşti fiind aşa, e puţin game changing. La mine norocul a fost că am avut o mini depresie din cauza asta, la un moment dat pur şi simplu nu mai ştiam de ce o fac şi mi se părea că e ca şi când te duci la birou, doar că în loc să faci tabele, faci muzică, pui tobe.” Mini-depresia lui s-a nimerit fix peste situația similară a lui Alex, și au decis că oricât de riscant era să se apuce de ceva experimental, unde perspectivele de a te auto-susține erau foarte vagi, merita. „El a renunţat la proiectele lui, eu am renunţat la proiectele mele, a fost aşa un gamble destul de mare, cel puţin financiar. Îţi dai seama, toată lumea zicea verzi şi uscate, în special oamenii cu care lucram până atunci: că am înnebunit, ce-i asta, cum să laşi proiectele care îţi aduc nu ştiu ce, ca să ajungi să cânţi pentru 100 de oameni în nu ştiu ce club din-ăsta. Ideea e că am avut noroc şi au stat cu noi stelele şi că la un moment dat a început să şi dea înapoi proiectul, toată chestia asta. Şi acum e ok, adică e un proiect care se auto-susţine, unul dintre puţinele proiecte de nişă care se autosusţine şi care prinde rădăcini şi în afara ţării. Ăsta a fost planul, na, cam asta e povestea.”

» citeste mai departe
Pin It email