dela Sora Treişpe: Oneohtrix Point Never

Dana Berghes | 20 Ian 2013

Odată cu Rifts, grupările amatoare de muzică ciudat-frumoasă s-au feelingit de plinătatea unei relansări: Oneohtrix Point Never reeditează primul său album din 2004.

De ce știu eu de Oneohtrix Point Never? Mai ales când uit unde se pune litera „H” din titlu? Păi, a fost a doua descoperire de mare fascinație într-o seară de primăvară, foarte incomodă din punct de vedere termic. Prima descoperire a fost o lava-lamp albastră, ca cea din The Sims. Stăteam pe canapeaua fostului meu posibil viitor bărbat și ne chinuiam să vedem dacă are sens să ne mai chinuim. Îmi dădeam cu părerea atunci, ca și acum, despre lucruri pe care le descopăr întâmplător.
 
Cine este Oneohtrix Point Never?
 
Este de fapt Daniel Lopatin, care merită atenție pentru că a reușit să actualizeze un sunet considerat epuizat - cel puțin știu că sunt în asentimentul celor de la Pitchfork atunci când spun asta. Producătorul din Brooklyn se folosește de instrumente „vintage”, mai exact sintetizatoare care erau la modă odată cu umerii adăugați și perciunii lungi. Rezultatele exercițiilor sale sonore sunt livrate mai ales în proiectul său solo, acest Oneohtrix Point Never, care e o combinație de sub-genuri în care știu că dacă mă afund, nu mai ies. Pe scurt, IDM / leftfield.
 
Leftfield?
 
Leftfield este un termen care încearcă să ocupe un loc între genurile muzicale, de când a apărut ca o categorie pe Juno Records. Nu există nicio definiție pentru el, este un gen născut din intersecția periferiilor altor genuri, plus un condiment propriu. E sigur un electronic experimental, dar e și suficient de ritmat ca să părăsească intimitatea căștilor în favoarea vreunui spațiu public, de exemplu. Cam asta e Oneohtrix Point Never. Cum e și Pantha du Prince. În fine, un gen de muzică de care nu prea ascultă nimeni așa, din proprie inițiativă.
 
Despre Rifts
 
Pe acest album apare o piesă care se cheamă Emil Cioran. A primit BEST NEW REISSUE pe sus-menționatul Pitchfork. Reeditarea conține șase piese în plus față de prima lansare din 2004 și prelungește armonia tristă, care mie mi se pare specifică frazelor muzicale din IDM-ul cinematic. Sound-ul ăsta, dacă ar avea un miros, acela ar fi de frunze ude, într-o zi cu ceață.

Când am ascultat albumul Replica prima oară, m-a preluat atât de tare, încât am picat efectiv în sunetele respective. Procesam fiecare secundă sonoră atât de personal și atât de adânc, încât am visat albumul cap-coadă în noaptea de după și mi-a rămas atât de puternic întipărit, încât cred că încă îl pot fredona în totalitate. E fix coloana vertebrală a introspecției, tradusă în electronică, fluent și controlat.

Mi se pare că percep și o amprentă de psihedelic cuminte la Oneohtrix Point Never, dar poate doar pentru că am ascultat foarte mult Pink Floyd și e o zonă metalică de sunete care mă transferă moț direct în filmele mele, oricând le-aș auzi, și pe care le numesc eu psihedelice fără să fie de fapt. Nu voi ști niciodată! Știu că tata ascultă Vangelis când eram mică și de atunci orice frecvență asemănătoare mă transportă între casetele cu copertă mătuită pe care le transformam în Lego.
 
Vă recomand, mai ales după 18:00, Oneohtrix Point Never - Sound CloudNeapărat până nu se face primăvară. Ca să nu vă înveseliți prea tare.
 
***
Sora Treișpe este Dana Bergheș. Sau invers. Aduce în revistă descoperiri epocale din muzica de pe la noi sau de aiurea. În rubrica dela Sora Treișpe.
Pin It email