Franck

Fotografia 6
Suntem în excursie cu clasa la Paris. E mai și urmează să plec în România în două luni. Suntem iar certați – era să ne-mpăcăm când cu proiectul de la el de-acasă, dar după aia a aflat că plec. Suntem în livingul hostelului în care suntem cazați și jucăm cărți în mai mulți. Franck e de cealaltă parte a mesei și are brațul drept înfășurat într-o proteză, și l-a scrântit la gimnastică. Mă acuză că trișez, se apleacă peste masă și-mi dă o palmă ușoară peste obraz, rânjind. Probabil modul lui de a încerca o împăcare. Stau un pic, clocotind, în timp ce unul dintre colegii de la masă împarte altă mână de cărți. Mă aplec, duc brațul drept în spate și îl plesnesc peste față cu toată puterea. Prima mea palmă adevărată. Sare din scaun și-l dărâmă, țipă ascuțit c-o să mă omoare. Doi tipi se ridică să-l țină, eu ies din living. Mă refugiez în baia de pe hol, unde îmi arunc apă pe față. Mi-am lăsat părul lung, să-i placă lui mai mult. Îmi stă bine așa, cu obrajii încinși și privirea neclară. Când să ies, dau nas în nas cu el. Ne privim și atâta tot, un alt moment lung în care nu reușim să articulăm nimic. Mârâie ceva în barbă și pleacă.

Rămâne bosumflat tot restul zilelor la Paris, nu mai vorbește cu nimeni. Îl ocolesc pe cât pot, prevăzătoare, cum ai face c-un animal rănit de care ți-e frică. În gară, la întoarcere, îndrăznesc să îi fac două fotografii c-un aparat foto de unică folosință pe film alb-negru. Când observă, țipă și sare să mi-l smulgă din mâini, cum de-mi permit. Le developez la Lyon; într-una din ele zâmbește.

L-am revăzut de trei ori după ce am plecat din Lyon în 2001. Prima oară chiar anul următor, în primăvară, când m-am dus s-o văd pe Chelsea. Așteptasem cu sufletul la gură reîntâlnirea, dar nu era decât un weekend prelungit. Franck se lăsase de gimnastică și crescuse vreo 10 cm, mi s-a părut lung, deșirat și mai urâțel, dar nu conta, era tot Franck. M-a plimbat cu motocicleta pe chei într-o seară, ne-am oprit pe malul Rhonului și eu am aruncat o monedă în apă. Mi-am pus o dorință în gând, să-l revăd, el s-a uitat chiorâș și a spus Știam eu că ești o vrăjitoare țigancă.

Am păstrat toate bilețelele pe care mi le-a strecurat vreodată în timpul orelor, le am și acum într-o cutie. Nimic compromițător, bucățele mici de hârtie cu scrisul lui urât și plin de greșeli.

Vallauris
Era 2004 și venisem să-mi petrec 10 zile din vacanța de vară cu Chelsea, care m-a dus la un camping cu ai ei la Saint Tropez. Serile ne plimbam cu mașina pe drumurile uscate și pline de cactuși, erau momentele noastre de Thelma și Louise. Într-o dimineață, Chelsea mi-a spus Hai să mergem la Vallauris să-l vezi pe Franck. Era în vacanță la vila unui prieten, aproape de Cannes. Franck a ieșit în stradă să-l găsim, ne pierduserăm pe străduțele pustii și abrupte, cu garduri înalte. Am coborât din mașină și la început a fost ca și cum mă reîntâlneam c-un prieten din copilărie și constatam că între timp ne crescuseră organele genitale. Era agitat, emoționat, eu mă simțeam ca într-un vis. În curtea vilei i-am recunoscut și pe trei dintre foștii noștri colegi, iar Franck mi-a prezentat-o pe prietena lui de atunci, Malorie. O brunetă mică, cu ochii mari, despre care Chelsea a zis că semăna cu mine.

Malorie s-a tot ținut după noi în timp ce el îmi arăta vila. Clocoteam amândoi de tensiune erotică și casa aia de vacanță cu pereți albi și răcoroși avea o karma taman potrivită pentru asta. I-am spus că n-aveam chef să stau să fumez cu ei pe marginea piscinei, să mergem la mare, trebuia doar să coborâm dealul. Voiam să prelungesc pe cât puteam după-amiaza aia. Ne-am urcat patru în mașină, noi doi, un prieten de-al lui și Chelsea, și am coborât spre Cannes. Oricât a insistat ea, pe Malorie n-a vrut s-o ia cu noi.

Fotografia 7
Cannes, o porțiune îngustă de plajă, lângă o clădire gri, nimic luxuriant. Ne întindem prosoapele și ne dezbrăcăm. Tensiunea e tot acolo și ne gâtuie. Corpurile noastre sunt față-n față, într-un dialog mut între sânii mei goi și abdomenul lui perfect. E indecent de multă lumină pentru atâta piele goală. Mă ia pe sus și m-aruncă în apă, eu țip și-l lovesc cu picioarele, dar mi-e frică să-mi înfig unghiile în spatele lui cald, dacă mă trezesc? În apă ne jucăm de-a rechinul, el înoată amenințător spre mine și mă trage de picioare să mă scufunde. De câte ori ies din nou la suprafață văd doar ochii lui verzi deasupra apei.

Primul meu iubit, la patru ani după Franck, a fost mereu gelos pe pozele din ziua de la Vallauris. Le ascunsesem, dar le-a găsit odată la mine și mi-a spus că el nu mi-a văzut niciodată privirea aia. Una în mod special: suntem pe prosop, tocmai am ieșit din apă. Sunt foarte bronzată, am o codiță colorată împletită pe o șuviță și mi se vede un sân. El e alb și pare roșcat, mă ține în brațe de parc-am făcut asta mereu, deși e prima oară, și-și mușcă buza. Părem un irlandez și o spanioloaică îndrăgostiți care nu-și pot dezlipi epidermele nici pe plaja publică.

Despărțirea de la Vallauris a fost cea mai grea. Suntem în picioare lângă mașină, fată-n față, și Chelsea ne face o fotografie. Eu ridic din umeri și am gura deschisă, pentru că tocmai îi spun acele cuvinte pe care probabil le-am zis cel mai des în viață: Nu știu. El se uită în ochii mei, e încruntat și se joacă cu degetele de la mâini. Ne ținem la un metru unul de celălalt și ne lucesc ochii. Tensiunea se prelinge în continuare din părul nostru încă umed. În momentul ăla i-aș promite orice: că mă mut la Lyon pentru el, că facem turul lumii împreună, orice ar vrea el. Dar nu spune nimic. Ne mai luăm o dată în brațe, mă urc în mașină și Chelsea conduce înapoi spre St Tropez.

După plecare
În seara mutării mele de la Lyon m-a sunat. Nu ne mai vorbiserăm deloc de la incidentul din Paris, doar îi dădusem într-un plic, la școală, fotografiile pe care i le făcusem în gară. Nu prea știam ce să ne spunem. Aveam 16 ani, trăiam ce se numea o iubire neîmpărtășită, și plecam. Anul meu cu Franck mă epuizase, dar mă întrebam și ce putea să mi se mai întâmple după el. A vrut să știe de ce l-am plesnit atunci la Paris; pentru că-mi făcuse rău, i-am răspuns. Plecam în câteva ore și puteam s-o zic și p-asta. A tăcut. După care mi-a zis că nu vrea să plec. Am promis c-o să revin și ne-am luat la revedere. Am plâns și m-am culcat fericită. Trăiam o mare dragoste.

A continuat să mă sune ani de zile după ce m-am întors în țară. Nu mi-a zis niciodată că mă iubește, cum am visat o vreme, dar m-a întors pe dos de câteva ori cu propuneri vagi să mă-ntorc la Lyon. Cam o dată la două luni primeam un apel de pe un număr necunoscut și îi auzeam vocea, un Alooo prelungit și grav, și apoi K? Vorbeam până mi se termina bateria la telefon. Despre ce, n-aș ști exact să spun, conversațiile începeau cu tachinări și râsete și deveneau triste. Era de vină telefonul de plastic, distanța și faptul că nu puteam decât să-mi imaginez buzele lui cărnoase și conturate, sau să le caut prin albumul cu poze. N-a avut curajul să vină măcar în vizită în România, iar toate revederile pe care am încercat să le organizăm pe teritorii neutre, la Amsterdam sau Barcelona, au eșuat. I-am trimis scrisori și cărți poștale de prin toate locurile în care mergeam în vacanțe, timp de mai mulți ani. El s-a mutat de două ori, dar mi-a dat de fiecare dată adresa nouă. Cumva, însă, niciuna din scrisorile mele n-a ajuns la el, de oriunde aș fi trimis-o, Frankfurt, Amsterdam sau Praga. Niciuna. Nici măcar cea romantică și plină de speranță pe care i-am scris-o după vizita la Vallauris, în rulota de camping.

Fotografia 8
Tocmai am ieșit din spital după o operație de urgență, sunt la mine în cameră, în apartamentul alor mei din piața Lahovary. Stau în pat într-o cămașă de noapte albă de prințesă, vine prietenul meu să mă vadă mai târziu și vreau să fiu frumoasă. Mă sună iar vocea gravă și alintată, fostul meu coleg de bancă franțuz. Mă-ntreabă dacă sunt bine. Îmi spune că de câteva zile s-a tot gândit la mine și c-a luat cu el în buzunar piatra de turcoaz pe care i-o dădusem și pe care o ținea pe birou pe post de presse papier. Mă-ntreb pentru a nu știu câta oară cum ar fi să stau la Lyon și dacă el m-ar plăcea acum, dacă ne-am înțelege, dacă ne-am iubi. Sunt la București de patru ani deja.

În luna decembrie a aceluiași an, eram un an la Paris cu Erasmus, iar el a venit de la Lyon pentru un concert de hip hop. Trecuse ceva vreme, dar l-am așteptat și atunci ca pe ace și am traversat Parisul noaptea cu o prietenă ca să mă văd cu el după concert. Am ajuns acasă la un prieten de-ai lui, Franck era fumat și distant. Îi bruscaseră unii la concert și mi-a zis c-am nimerit într-un moment foarte prost. Când am insinuat că vrem să dormim cumva acolo, pe canapea sau ceva, pentru că e târziu, prietenii lui s-au uitat la noi de parcă veneam de pe altă planetă. Franck s-a simțit probabil jenat și a bâlbâit că noi avem altfel de cultură, mai nomadă. Nu i-am purtat pică pentru asta, poate doar pentru drumul prin frig pe care urma să-l fac cu prietena mea. Când am plecat, a ieșit să mă conducă și ne-am așezat scurt pe o bancă. Purtam niște pantaloni raiați largi pe care-i furasem de la prietenul meu. Tot ce mi-amintesc e că mi-a spus asta: Mama mă obliga mereu să port raiați când eram mic și nu suport materialul ăsta. Mi se pare absolut normal ca tu să porți așa ceva. Ne-am luat în brațe și ne-am zis la revedere. A fost ultima dată când ne-am văzut.

Acum trei ani, când mi-am schimbat numărul de telefon, nu i l-am mai dat. Știam că își luase licența în chimie, lucra în cercetare și era la fel de nefericit și de supărat pe viață. Avea o prietenă, dar de fapt nu îi era prietenă, nici el nu știa exact. Mă întreba mereu ce fac și dacă sunt fericită. În ultimele noastre conversații a vrut să vorbim despre extratereștri și conspirații internaționale. Mi-a trimis mailuri lungi și argumentative, cu multe linkuri la filmulețe și emisiuni care certifică ce se-ntâmplă de fapt și cum se pregătește sfârșitul lumii. Se pare că totul începe cu limba și religia unică, unificarea sistemelor politice și apoi, evident, invazia extratereștilor și distrugerea pământului. Mi-a fost din ce în ce mai greu să comunic cu el, să-i explic că și dac-ar fi așa cum zice el, mie nu prea-mi pasă. Că eu am întrebări și reflecții mult mai terestre. De pildă, cum ne-ar fi fost împreună sau ce gust avea pielea lui după sex.

Înregistrare
Chelsea a venit la mine în iarna anului în care am plecat din Franța cu o casetă pe care filmase ceva pentru mine. Apare și Franck, într-o secvență scurtă din curtea școlii, unde e încă toamnă și soare. Franck apare întâi ca o siluetă în mișcare pe alee. Ajunge la el o minge de fotbal dinspre terenul de sport, o lasă să scape din mâini și șutează. Piciorul lui se răsucește în jurul corpului și rămâne câteva secunde în aer, lung și drept. Chelsea îl cheamă și-i spune că filmează ceva pentru mine, dacă vrea să-mi spună ceva. Zâmbește și se fâstăcește. Ce să-i spun lui Karin? Camera stă pe fața lui un pic, și nu știe ce să facă. Aud vocea puțin înfundată a lui Chelsea care spune Haideee. Franck se caută în buzunar, scoate portofelul și, din el, un prezervativ. Râde cu gura până la urechi și aproape că-l lipește de obiectiv: He! Karin, te aștept!

***
Textul a fost publicat inițial în Caietele SUB25 #1.