Mindfuck în Club Tranquila

Oana Dorobanţu | 02 Apr 2014

În copilărie îmi ardeau urechile la auzul manelelor. Îmi sărea inima din piept și mi se proptea în gât de-mi făcea tot corpul să vibreze pe ritmul tarabanelor.

Dacă în anii 2000, manelele erau un fenomen care acapara cu ușurință fiecare colțișor TV, radio, club sau de stradă, astăzi au posturi și cluburi dedicate, iar cele obișnuite nu se mai sinchisesc să le difuzeze. Îi acceptăm cu ușurință pe romii care se românizează în fanfare și tarafuri lăudate internațional, dar îi desconsiderăm pe românii care se „țigănesc” pe manele, deși nu-mi este foarte clar care e delimitarea celor două între pozitiv și negativ. Săptămâna trecută, mi-am luat inima în dinți și m-am dus și eu să mă țigănesc într-un club de manele din Titan, la un concert Florin Salam.

Era marți seara, iar eu îmi așteptam grupul de prieteni în fața clubului Tranquila. Oprea taxi după taxi, din care coborau grupulețe îmbrăcate la patru ace: bărbații fie la costum, fie în blugi de firmă asortați cu șepci de bad boy; femeile în cele mai deocheate rochii, care se așezau aproape matematic pe denivelările unduioase ale corpului.

Club, Club Trrrrranquila

Ca să ajungi în club Tranquila, trebuie să cobori niște trepte pe covorul roșu. În dreapta atârnă falnic un banner imens cu sigla clubului în mijloc înconjurată la stânga și la dreapta de cei mai de seamă lăutari ai zilelor noastre: Florin Salam, Copilul de Aur, Martinică Nămol și alții ca ei. Mai știți peretele roșu din vechiul Control unde tronau numele tuturor live act-urilor care au cinstit scena clubului? Cam așa, dar cu poze. Trecem de două costume musculoase ce păzesc intrarea și ajungem într-o cavernă pe două nivele la subsol: într-o parte ring de dans împrejmuit de canapele de piele de culoarea bronzului, într-alta mese de restaurant unde se poate mânca toată noaptea și-o scenă mare și-ntunecoasă. Ospătărițele roiesc prin încăperi, iar noi ne așezăm la masă în așteptarea neîncoronatului rege al manelelor. Pe scenă schelălăie un manelist mai puțin cunoscut, Monica Lupșa. Din gura lui curg ultimele hituri în timp ce unii mănâncă, iar alții discută. Nu poți pomeni chef fără muzică live, iar asta se păstrează în cluburile de manele: mai puțină dj-eală, mai multă cântare.

Simțeam cumva căldura atmosferei de chef în familie îmbinată cu atemporalitatea sentimentului de club plin de străini. În pauza dintre două melodii, fetele de la masa alăturată ne spun c-avem talent la dans și ni se alătură pe ring. Se prind de mișcările noastre și ni le predau pe ale lor cu o naturalețe ce face integrarea în fauna locală mult mai ușoară decât ne închipuiam. În mod straniu, venisem plină de prejudecăți, mă așteptam la interlopi care ne-ar fi luat pe sus și trimis la produs prin vecini. Departe de ei gândul ăsta, privirile celor din jur erau ațintite asupra noastră cu simpatie și admirație.

Florin Salam, Artistul Number One

Dacă alte cluburi de manele au câte una - două dansatoare, Tranquila ia medalia: șase câdâne îmbrăcate pestriț învie spiritele așezate pe scaune. Curg dedicațiile cu simbolismul înăscut și reprezentativ: ești fratele meu, mi-ai făcut bine, dau la lăutar bani să-ți cânte ție. Pentru un moment pribeag, suntem muzele lăutarului, care-și dă sufletul în fața noastră. Sentimentul de apartenență e cumva intrinsec atunci când versurile-ți ilustrează viața la cel mai celular nivel posibil. Introspecția e iminentă, iar Salam ți-o dă la sentiment: Dacă exiști în vise, rămâi în vise și nu mă mai trezi, căci fără tine n-aș putea trăi.

Atmosfera din manele e vie, vine din suflet și trece prin corp. Mecanismul de concert devine unul personal, simplificat pe ascultător: lăutarul-ți cântă suferința pe ritm lent și fericirea pe bătăi energice de tarabane. Cadâna-ți unge sufletul cu miere prin ondulări corporale lascive sau tremurat frenetic de vrei s-o scoți din priză. Rudimentar sentiment, dar ominprezent și iminent. De ce ți-e frică, de-aia nu scapi, mă gândesc în timp ce bănuții din șold balansează lumina propagată în ștrasurile de pe sutien. Cadânele au fuste lungi, mulate de li se vede fiecare adâncitură și fiecare mușchi flexat în timpul dansului. Între sutien și fustă, pielea netedă și uleiată îți face cu ochiul. Toată nebunia asta e ca o spălare de păcate, o vindecare rapidă catalizată de obscuritatea clubului slab luminat. Prin gând îmi trec clipele de la un sex party din Berlin și mă gândesc cu buzele-ntr-un colț de zâmbet că petrecerea asta de manele e de fapt o petrecere-preludiu.

În țigănie, dansul și-a păstrat primordialitatea ritualică, abstractă, cumva decadentă. Deși mișcările sunt ritmice și se rontunjesc pe șolduri, mecanisme de dans sunt prea puține, iar accentul cade pe improvizații. Cumva acest simț înăscut caracterizează lumea manelelor: cu sau fără școală de dans sau de muzică, fiecare artist naiv își etalează talentul prin improvizații, printr-o joacă ce devine regulă și-ajunge la stadiul de învățătură. E ca și cum ai observa evoluția omenirii explicată în ritm rapid. Manelele și cultura manelelor implică pe alfa atât cât îl implică și pe omega. Sunt un punct de reflecție unde se întâlnesc trecutul, prezentul și viitorul prin intermediul unei înțelepciuni de mahala valabilă în oricare pătură socială.
Talentul nu se pierde, ci e apreciat, iar tu de ai valoare trebuie s-o duci până la capăt și să te îmbunătățești pe măsură ce trece timpul și se schimbă vremea. Salam dă dedicații de sute de euro pentru patronul clubului și pentru toată lumea prezentă: Pentru Manu, cea mai nouă!. Cumva ești îndemnat la perpetuarea talentului tău încă din sânul comunității.

Amintiri din șatră

Am crescut vis-a-vis de un castel de romi, din acelea cu cărămidă roșie pe afară și turle metalice pe acoperiș. Îmi amintesc bucăți din viața în șatră, de primirea ce mi-o făceau puradeii de fiecare dată când le treceam poarta ruginită. Romii trăiesc, sunt calzi, sunt vii. Te primesc în sânul lor și-ți dau să sugi la țâța integrării pe care și-o doresc cu ardoare. Când ajungi în miezul culturii țigănești, te-nvârți valvârtej în jurul unei ierarhii ce-ncepe la fraier și se termină la șmecher. Regula de aur e să-ntorci binele pe care-l primești și să nu dea Sfântu' să faci răul gratuit aproapelui, c-atunci vine greul. Cine-i sus are grijă de cel de jos, nu-l lasă de izbeliște, iar de i-ai făcut bine o dată, ți-l întoarce. Dar de i-ai făcut rău vreodată te ține minte toată viața și de gura lui nu scapi vreodată. Așa era în șatra în care-am pribegit prea scurt în copilărie, așa era și-n clubul ăsta, doar că nu mai erau puradei care mă înconjurau și-mi cereau acordul la joacă, ci oameni de-o seamă cu mine ce-mi ofereau acordul prin dans.

Cumva prin natura lor, serile de club sunt ca un preludiu, manelele doar simplifică povestea până ajunge la cele mai comune trăiri adânci. Până la urmă, care-i diferența dintre un club de manele și-un club obișnuit? Muzica live aproape non-stop și faptul că am oricând mâncare la dispoziție dacă am băut prea mult vin și mi s-a făcut foame. Iar fetele care se dovedesc a fi dansatoare bune sunt răsplătite în bani la sutien sau băuturi de la bar. Toată lumea își arată aprecierea fără perdea prin complimente mai mult sau mai puțin vulgare. Atmosfera e poate cumva mai primitoare și omenească decât într-un club obișnuit. Mă-ntorc oricând în club Tranquila cu inima deschisă și sufletul împăcat.

Fotografii de Vlad Petri. 
Pin It email