București vs. TIFF: filmele lui Menzel

La parterul Palatului Știrbei e gălăgie. Se servește brânză cu chimen, curry și verdeață, se bea bere, se discută în cehă, engleză, italiană. În sălile semi-părăsite ale palatului, luminate difuz, cu parchet care scârțâie a istorie, s-au difuzat, simultan, trei filme în regia lui Jiří Menzel: O vară capricioasă, Sfârșitul vremurilor vechi și L-am servit pe Regele Angliei. A fost plin peste tot. S-a stat și pe jos, și în picioare, iar acum se dezbat intens idei, se trage cu urechea și se privește cu colțul ochiului la Menzel, care stă în lumina puternică a camerei de filmat.

Pentru câteva secunde, atenția este distrasă de platoul imens de cireşe care apare deasupra tuturor capetelor. Ochii se fac mari, mâinile se întind, pofticioase, şi paşii încep să trepideze în urma chelnerului, care trece prin mulţime zâmbitor. Dintr-o dată, Menzel îl trage de mânecă, apucă platoul hotărât, și toate aparatele foto încep să țăcăne entuziasmate.

„Nu folosesc umorul ca să fac filmele mai atractive”, spune. „Eu zâmbesc cu mare plăcere, este modul meu de a vedea viața”. Și n-ai cum să nu-l crezi, când îl vezi cum mușcă din cireșele pe care un alt Jiří, Šitler, ambasadorul Cehiei, i le întinde râzând. Apoi îndreaptă platoul spre fotografi și spre cei care vin să facă poze cu el, ademenindu-i să se servească, și mai că te aștepți să arunce cu ele cum face Díte cu monedele.*

Tot cu umor le-a spus și celor din sala în care se proiecta Sfârșitul vremurilor vechi că privesc un film mai „bătrân” decât ei, și crede că este o mare recunoaștere pentru un regizor ca opera lui să fie înțeleasă și peste generații. În vârstă de 75 de ani, își amintește că atunci când a intrat în industria cinematografică încă se făceau filme mute. Însă nu crede că există, totuși, diferențe majore între a face filme atunci și acum. Nu pune mult accent pe cenzura comunistă, chiar dacă Ciocârlii pe sârmă, una din adaptările după povestirile lui Bohumil Hrabal, a fost interzis timp de două decenii. „Cenzura a fost și este și în prezent. Atunci era una ideologică, acum este una financiară”.

Tot de numele lui Bohumil Hrabal se leagă și două dintre cele mai aclamate filme ale lui Menzel, Trenuri bine păzite (pentru care a câștigat un Oscar în 1968) și L-am servit pe Regele Angliei. A început să transpună operele lui Hrabal în film pentru că l-a atras sinceritatea autorului. „El nu era un tip intelectual. A scris despre oameni pe care îi cunoștea și la care ținea. Iar eu eram chiar la început, îmi plăcea cum scrie, așa că mi s-a părut grozav să ecranizez cărți dragi.”

Sâmbătă, la TIFF, va primi premiul pentru întreaga carieră, însă rămâne modest. Nu crede că Oscarul i-a schimbat viața, și nici nu are vreun film din palmares pe care să-l prefere - își privește opera ca pe un întreg, însă fără să o vizioneze, pentru că îi sar în ochi greșelile. Nu-i place moda filmelor „de festival”, în care „personajele se zbat în mizerie și sunt, în cea mai mare parte, niște ratați”. Îi plac poveștile umane, veridice, care încurajează. Iar dintre filmele românești îi place Hotel de lux, al lui Dan Pița.

Următorul său film, pentru care este și regizor și scenarist, va fi lansat anul acesta, în toamnă. Nu dă detalii, vrea ca spectatorii să vină și să afle singuri. Însă spune că i s-a părut ciudat să scrie un scenariu, fiind prima sa încercare de acest gen. „E ca și cum ai juca șah singur”.

*Jan Díte este personajul principal din L-am servit pe Regele Angliei. Unul din obiceiurile sale este acela de a arunca monede pe jos, observând oamenii care se apleacă să le ridice.