Ce păstrăm din 2017: Filme

Irina Trocan - Acoperișul de Sticlă

Disclaimer: 2017 a fost un an în care m-am plimbat mult să văd filme inaccesibile și am fost prea puțin acasă ca să mai ajung prea des la multiplex. Nu regret nimic.

Zama (r. Lucrecia Martel) - O dramă de epocă ce reînvie istoria în același fel ca Aferim! - să o dezgroape de sub praful auriu care s-a depus în niște sute de ani. Zama e un delegat dintr-o colonie spaniolă din secolul XVII care nici nu se simte acasă acolo, nici nu pare să se întoarcă prea curând; se întâmplă tot felul de nereguli în jurul lui, dar nu e ca și cum o să restabilească ordinea așa departe și de unul singur. 

The Killing of a Sacred Deer (r. Yorgos Lanthimos) - O poveste neo-kubrickiană despre conflict de clasă, plasată o familie înstărită, unde supranaturalul rezolvă ce nu poate rezolva omenia, într-o societate nedreaptă ca a noastră. Cu un puști foarte scary (Barry Keoghan) și mult umor negru à la Lanthimos. Nicole Kidman are un rol bun, ceea ce poate nu se repetă la filmul următor, iar Colin Farrell în rol de om respectabil e la fel de stânjenit ca pe vremea când era Alexandru cel Mare.

The Big Sick (r. Michael Showalter) - O comedie romantică post-blazare, multiculturală și anti-stereotipii de sex sau de etnie. Conține stand-up-uri, deși de obicei e funny în ciuda lor. N-aveți nici un motiv să nu vedeți filmul ăsta.

Bonus:

I Am Not Your Negro (r. Raoul Peck) – Notele nefinalizate ale scriitorului James Baldwin comentează o istorie a protestului civil – lupta afro-americanilor pentru eliberare, cu Martin Luther King, Malcolm X și Medgar Evers ca posibili lideri de urmat – și a culturii americane. Ghiciți numai câți afro-americani sunt în filme de Hollywood până în anii `70 și de câte ori e filmul despre fericirea lor.

El mar, la mar (r. Joshua Bonnetta & J. P. Sniadecki) - Un documentar liric despre deșertul Sonoran, prin care trec mexicanii „bad hombres” care trec ilegal în SUA. Dacă credeți că până în 2017, omenirea a cucerit natura, puneți-vă un pic în pielea lor. Cu multe imagini inspirate de cinema de avangardă, puține siluete și destule rămășițe umane (obiecte, în principal, dar cine știe) împrăștiate prin deșert, El mar, la mar cere multă atenție, dar oferă o experiență-limită. Pe coloana sonoră sunt fragmente de interviu în voice-over, cu vorbitorul absent; însă, deja, limba mărturiilor e un indiciu destul de bun - spaniolă pentru pățiți, engleză pentru martori.

(Citește și: Ce păstrăm din 2017: Documentare)

Ionuț Mareș - Ziarul Metropolis

Din cinematografe:

Get Out (r. Jordan Peele) - Pasionant: sub ambalajul unui horror - soft, dar percutant -, punctat de suspans şi puţin umor (amar), Jordan Peele livrează de fapt un film apăsat politic şi puternic actual. 

Good Time (r. Ben & Josh Safdie) - O tramă simplă, însă un stil exuberant. O cursă cu sufletul la gură prin noaptea newyorkeză. O cursă ca o zbatere existenţială, ca o halucinaţie, ca un vertij.

Nedistribuite:

Sexy Durga (r. Sanal Kumar Sasidharan) - Ambiţios, fascinant, profund perturbator. Ştiu, sunt cuvinte mari. Dar pe deplin meritate. Trebuie să fiu crezut pe cuvânt.

Jeune femme (Montparnasse Bienvenue) (r. Leonor Serraille) - Proaspăt şi teribil de bine scris (un scenariu de o originalitate încântătoare), „Jeune femme” este nu doar portretul unei tinere, ci descrierea unui fel de a fi şi a unei epoci. 

3/4 (r. Ilian Metev) - Un film care degajă delicateţe şi sensibilitate. Despre lucrurile mici din care e făcută viaţa. Şi despre cât de greu e să comunicăm chiar şi cu cei apropiaţi nouă – totul redat într-un stil extrem de stimulant. 

Bonus:

120 BPM (r. Robin Campillo) - Un film de o energie debordantă - sugerată prin abordarea cvasi-documentară a unei trame în care activismul se desfăşoară sub ameninţarea constantă a morţii şi printr-un montaj aproape frenetic.

Boglarka Nagy - programmer Cinema Elvire Popesco

2017 a fost un an în care rareori am simțit nevoia să revăd un film și chiar dacă pe lista de Best of aș putea să trec două titluri care au câștigat premii la festivaluri importante, aș vrea să profit de această ocazie pentru a atrage atenția asupra unor regizori care sunt la început de carieră și care încă își permit să se joace, să experimenteze (cu materialul și cu forma) și să facă filme personale. Ei și ele au fost eroii(nele) mei/mele într-ale filmului și voi enumera filmele fără sa țin neapărat la ordinea în care le notez.

Mimosas (r. Oliver Laxe) - poveste inițiatică filmată in Munții Atlas în Maroc, pe 35 mm, ca gen definit ca sufi western, cu o scenă de sfârșit la care m-aș fi uitat încă de vreo 10 ori.

Jeune femme (Montparnasse Bienvenue) (r. Leonor Seraille) - nu am mai văzut un portret atât de viu, sensibil si frumos de multă vreme si Laetitia Dosch e minunată în rolul principal.

Jusqu'à La Garde (r. Xavier Legrand) - un film de debut despre o temă care inițial nu m-a interesat: povestea unui divorț si bătălia care se poartă pentru copii, dar actorii m-au impresionat si au reușit să arate fața umană a doi adulți prinși într-un demers care îi sperie - din fericire acest film va fi și distribuit în România.

Soldații. Poveste din Ferentari (r. Ivana Mladenovic) - film de ficțiune realist, sensibil, extrem de sincer, cu momente de documentar, dur și tandru în același timp. Unul dintre filmele de debut cele mai curajoase pe care le-am văzut anul acesta.

My Happy Family (r. Nana Ekvitimishvili si Simon Gross) - descoperit la TIFF, m-a emoționat căutarea personajului principal, o femeie între două vârste care încearcă să se regăsească pe ea însăși și, după mulți ani petrecuți în serviciul (și după placul) altora sa înțeleagă cine este, ce îi face bine și care sunt minciunile pe care le-a crezut de-a lungul multor ani. 

Georgiana Mușat - Scena9

În A Ghost Story (r. David Lowery), sunt câteva schimburi de priviri și replici telepatice între două fantome vecine, fiecare încapsulată în timpul său. Pentru că nu li se îngăduie sau poate nici n-ar avea sens, niciuna dintre ele nu se poate apropia mai mult. Așa că tot ce se întâmplă, până la urmă, e că își fac cu mâna. David Lowery construiește o atmosferă malickiană care ți se lipește de suflet - experiența morții e văzută aici ca un ennui continuu, ca o mormăire dintr-o camera în alta, în timp ce lumea se schimbă, clădirile se dărâmă, oamenii pleacă. Cearșaful ăla funcționează perfect, chiar dacă poate părea inițial ridicol: e o ultimă și singură fărâmă de ancoră de real pe care o mai are protagonistul, odinioară un băiat trist care iubea o fată.

Nocturama (r. Betrand Bonello) e un tur de muzeu al capitalismului cu câțiva puști teribiliști, care se decid din senin să arunce în aer diverse simboluri franceze. Baricadându-se ulterior într-un mall închis, mișună printre haine și dau, în mod bizar, peste propriile lor dubluri inanimate în manechinele din jur. E o bijuterie de slow cinema care arată în prima parte o plănuire matematică a acestor atentate, ca mai apoi să se transforme într-o explorare psihologică a unui spațiu labirintic.

Toropeala și culorile saturate din Call me by your name (r. Luca Guadagnino) transformă natura și spațiile interioare în niște coridoare senzuale prin care pătrund toate senzațiile amestecate și contradictorii ale primei iubiri. E un film queer atipic, care nu pune în prim plan recunoașterea identității sexuale în fața familiei (sau în fața societății), ci felul în care sexualitatea personajelor începe să inunde cadrul și să transforme orice așteptare într-o formă de erotism.

Cristi Luca

Pe scurt, lista filmelor care mi-au plăcut: Good Time (r. Ben și Josh Safdie) & Loveless (r. Andrei Zvyagintsev) - tragedii moderne, A Ghost Story (r. David Lowery), The Day After (r. Hong Sang-soo), On the Beach at Night Alone (r. Hong Sang-soo) & Lover for a Day (r. Philippe Garrel) - intimitatea ca o haină pe care nu o poți schimba, Get Out (r. Jordan Peele) & Western (r. Valeska Grisebach) - revenirea politicului in filme de gen, Dunkirk (r. Christopher Nolan) - grandios și sobru în acelasi timp. Ordinea nu e atat de importantă. Dacă aș fi făcut un clasament riguros, aș fi pus documentarul lui Raymond Depardon, 12 Jours, pe primul loc.

Diana Mereoiu

Poesía sin fin (r. Alejandro Jodorowski) - E un film de care am mai pomenit o dată şi la care, sincer, credeam că voi ajunge să renunţ odată cu trecerea anului. E totuşi ceva în patosul excesiv şi în suprarealismul lui Alejandro Jodorowski care rămane foarte apropiat mie. În plus, Stella Díaz still rocks.

The Other Side of Hope (r. Aki Kaurismäki) - Nu credeam că voi ajunge să mai rezonez cu vreun film ce tratează subiectul crizei refugiaţilor, din simplul motiv că ajunsesem să simt că nu ne-au mai rămas imagini proaspete prin care să tratăm subiectul. Cumva, ştii la ce să te aştepţi de la un film abordând această temă. În acelaşi timp, e un film uşor de recunoscut ca fiind făcut de Kaurismäki, cu umorul, regia şi imaginea specifice - deci şi din acest punct de vedere ştii la ce să te aştepţi. Cumva întălnirea dintre aceste două categorii de previzibil funcţionează foarte bine. Mi-e întotdeauna drag să văd personajele lui Kaurismäki luându-se la pumni, pentru că văd în ei cât absurd zace în fiinţa umană.

Ţara Moartă (r. Radu Jude) - O să pară ce n-are ce căuta aici din simplul motiv că filmul cel mai adesea e categorisit ca fiind „documentar”, deşi e greu de etichetat cu exactitate. „Hibrid” ar fi cumva mai corect şi tocmai de ambiguitatea asta am decis să ma leg ca să-l includ în acest top. Pentru că deşi filmul foloseşte documente ale vremii pentru a vorbi despre anii ’30 - ’50, documentele sunt de fapt înscenate, construite; sunt ficţiuni: fotografii de studio din care actualitatea acelori timpuri nu transpare deloc, fragmente radio propagandistice (deci poveşti construite de putere pentru a servi puterii) şi fragmente de jurnal (o “narativizare” a realităţii trecute prin filtrul personal, ca mijloc de ordonare şi “digerare” al realităţii). Împreună, cele trei planuri se referă la o ficţiune colectivă construită de-a lungul timpului de un popor întreg şi adoptată ca parte a identităţii naţionale (românul paşnic, prietenos şi ospitalier), dar care există doar din cauza unei amnezii voite în ceea ce priveşte istoria naţională, în cazul de faţă, pogromul.

Twin Peaks (r. David Lynch) - Dacă tot e să dau peste cap categoriile, n-aveam cum să-l las deoparte. 

Cătălin Olaru

Văzut la Locarno, unde a fost recompensat cu Premiul Special al Juriului, As boas maneiras / Good Manners confirmă faptul că faima noului cinema brazilian e pe deplin meritată. Adăugând în ecuație elemente specifice filmului de gen (horrorul cu vârcolaci, mai exact), mai degrabă decât să abandoneze teritoriul arthouse, echipa Juliana Rojas/Marco Dutra îl îmbogățesc și îl reinventează.

Prezent în cadrul Zilelor Filmului German, Selbstkritik eines bürgerlichen Hundes / Self-criticism of a Bourgeois Dog (r. Julian Radlmaier) e o mostră de critică socială și politică deșteaptă și cu zâmbetul pe buze. Poți face mișto fără să cazi în vulgaritate? Nu e ușor, dar Radlmaier poate.

Prezentă în selecția de acest an de la Ceau Cinema!, producția poloneză Córki dancingu / The Lure (r. Agnieszka Smoczynska) concurează cu As boas maneiras la titlul de bizareria anului și dovedește că musicalul cult, care te face să vrei să te ridici de pe scaun și să dansezi sincron cu cineva, indiferent cu cine, încă n-a murit (și pentru asta a fost nevoie doar de două sirene cu coada lungă și urechea muzicală).

În calitate de selecționer al Divan Film Festival, am văzut multe filme extrem de ambițioase, dar puține m-au marcat ca When the day had no name și Vetar / Wind, regizate de două cineaste balcanice, Teona Strugar Mitevska, respectiv Tamara Drakulic, care n-au uitat ce înseamnă să ai sub 25 și cărora le sunt extrem de recunoscător că m-au ajutat și pe mine să-mi amintesc.

Din selecția HipTrip Travel Film Festival, prezentate de asemenea în premieră națională absolută, vreau să remarc Donkeyote (r. Chico Pereira), o docudramă în care e imposibil să-ți dai seama cât e ficțiune și cât e realitate (dar asta nici nu contează prea tare), precum și columbianul Pariente / Guilty Men (r. Iván Gaona), în dialogurile căruia răzbat ecouri de Pulp Fiction. Nu aflăm cum se numește un Royale with cheese în spaniolă, dar dacă se întâmplă să ne întrebe cineva care e diferența dintre genurile muzicale ranchera și norteña, nu e cazul să ne facem griji, sigur nu ne facem de rușine.

În sfârșit, premierele românești ale anului sunt Ouăle lui Tarzan (r. Alexandru Solomon) și Marița (r. Cristi Iftimie), filme-eveniment în care maimuțele se comportă câteodată ca oamenii și vice versa. - Cătălin Olaru 

***

Filmele lui 2011-2017