Sadomasochism oedipian

Tudor Paul-Badescu are 15 ani și studiază percuția și pianul la Colegiul Național de Muzică „George Enescu” din București. Am fost în aceeași sală la proiecția filmului și la ieșire i-am propus să-mi scrie cum i s-a părut. A acceptat.

Tudor: Din start, reacțiile lui Kevin când era mic sugerează că are anumite probleme, dar te gândești: „Peste tot sunt copii cu probleme. Care e faza cu acest copil? Adică, de ce a fost ales ca subiect de film?” Prima dată când am auzit de We need to talk about Kevin mi-am zis: „Probabil e genul clasic de film cu copii semi-posedați.” 

Din primele minute ale filmului mi-am schimbat părerea inițială, pentru că m-au surprins primele scene, tipice pentru un film artistic, cu o coerență vagă. Am fost convins că asist la un film în care pierzi foarte ușor firul acțiunii, asa că am încercat să-mi fac o ordine a cadrelor în cap.

Karin: Filmul se deschide c-o scenă premonitorie, în care o mulțime de oameni sunt filmați de sus, băltind într-un sos roșu (de roșii?) la vreun festival dement, și printre care recunoaștem silueta longilină a Tildei Swinton într-un moment de extaz care sfârșește în neliniște. Roșul (dar și neliniștea) este o prezență constantă în film, că este vorba de balonul cu care încearcă să se joace cu micul Kevin, vopseaua de pe casa ei pe care se străduiește s-o curețe în secvențe lungi, dulceața de căpșuni de pe toast, lumina filtrată prin geam, stopurile noaptea, conservele de suc de roșii după care se ascunde în supermarket, tricoul micului Kevin în timpul vizitei la doctor și geaca pe care o poartă la 16 ani, luminile ambulanțelor.

Tudor: La început, am crezut că sunt două lumi (sau două variante de poveste), și anume, o lume în care Eva era un om depresiv și nenorocos și în cealaltă cât de cât fericită. Indiferent de „lume”, filmul în sine era foarte apăsător, mă simțeam ca și cum aș fi stat langă un om cu o karma foarte proastă.

Karin: Mami era fericită până să se nască micul Kevin, îi spune ea în dimineața în care vrea să se joace cu balonul. Kevin are câțiva ani, sunt singuri în casa nouă de la periferie în care s-au mutat și care e mult mai mare, adică le conferă mai mult spațiu în care să se desfășoare conflictul mut care e esența filmului. Este și unul dintre puținele momente din relația lor în care vreunul dintre ei verbalizează. În rest totul mocnește, în priviri și în încordarea maxilarelor: Tilda Swinton și Ezra Miller au o osatură a feței care se pretează planurilor strânse, încordării și tensiunii.

Tudor: O replică în care mi se pare ca se ține tot filmul este răspunsul lui Kevin la discursul mamei despre „un nou membru în familie”:  Doar pentru că te-ai obișnuit cu ceva nu înseamnă că-ți și place. Tu doar te-ai obișnuit cu mine. Faptul că mama trece cu vederea ieșirile lui Kevin îi permite să-și desfășoare „pregătirile” în legea lui, iar prin această replică, cumva, încearcă să o învinovățească de tot ce va urma.

Karin: Dacă în Rosemary’s Baby al lui Polansky mama (Mia Farrow) care simte că va naște copilul diavolului încearcă din răsputeri să se descotorosească de el, Eva alege să trăiască zi de zi cu senzația, de parcă ar vrea să vadă până unde poate ajunge. Zi de zi, Kevin și ea joacă skandenberg, și el câștigă mereu. Fie că e vorba de a-l învăța pe Kevin să numere, să folosească wc-ul, sau să petreacă timp cu ea, fiul diabolic ține strunele jocului și-i demonstrează mereu că nu vrea, nu că nu poate. Kevin are doar două momente de slăbiciune, care îi permit Evei să fie, temporar, mamă. Unul este în copilărie, când este bolnav, și altul după o vreme de detenție.

Tudor: Un lucru ciudat la el e maturitatea de la care nu știi la ce să te aștepți. E un „copil mic” care joacă pe degete tot, de la povestea în sine, până la mama lui. El pretinde că e un copil cu probleme, și prin asta justifică modul în care tratează lumea în general. 

Karin: Poate chiar mai mult decât despre familie, We Need to Talk about Kevin este o poveste despre obsesie. Ce altceva ar putea declanșa la un puști dorința de a zgândări neîncetat și cu cruzime o altă persoană, de a o face părtașă dar uneori și complice acțiunilor lui? Este o scenă în care Kevin se masturbează în baie cu ușa deschisă, și Eva intră, iar el continuă, uitându-se în ochii ei. Și alta în care Eva îl surprinde pe stradă uitându-se la un poster cu ultima ei carte în vitrina unei librării. Nu pare întâmplător că Eva are acest nume, este prima și singura femeie pentru fiul ei.

Tudor: Comportamentul lui Kevin adolescent nu e nepărat unul anormal, având în vedere că de obicei așa sunt adolescenții, mai cu „pata pusă”. Totuși, e foarte ciudat de ce tocmai cu mama lui se comporta în halul ăsta. În ultima scenă mama îl întreabă De ce? - cea mai firească întrebare - și răspunsul lui este: Obișnuiam să cred că știu. Acum nu mai sunt așa sigur. Finalul vine în forță și te lovește, îți dai seama cât de naiv ai fost, cum te-a fraierit el până și pe tine, cum credeai tu că el trage cu arcul „ca hobby”. Kevin este un copil care și-a dus planul până la capăt fără ca nimeni să-și dea seama.

Citește și Cum vorbim despre Kevin? de Iulia Voicu.