The Cure vs. Talking Heads

Semnul întrebării aterizează câteva secunde mai târziu, după un moment de liniște încurcată. Nedumeritul se numește Cheyenne (Sean Penn) și a fost mare rock star în anii 80. Între timp s-a lăsat de muzică dar nu și de look-ul goth. Se îmbracă și arată ca Robert Smith și are nesiguranța în mișcări a unui Edward Scissorhands peste 20 de ani. Se plânge de sciatică cu o voce subțire și stinsă.

Cheyenne este ridicol din primele secunde. E penibil cum, îmbrăcat în piele și ținte, cu părul electrocutat și ruj roșu pe buze, trage după el un troller de cumpărături, la viteza melcului beat. La prima vedere, avem un distrus inadaptat, care a ajuns să-și târșâie oasele prin viață pentru că probabil s-a drogat prea tare în tinerețile glorioase. Doar că, odată ce deschide gura, caricatura prinde un contur clar și iese din rame. Descoperim că Cheyenne are un simț al umorului mucalit, o înțelepciune și o răbdare de băbuță sfătoasă. Mai are și o nevastă (Frances McDormand) energică, optimistă și foarte pompier. Trăiește în Irlanda, într-o casă luxoasă și se preocupă cu contemplarea, în general cu o uimire mută pe față, a peisajului. I suspect that sadness is not compatible with sadness. Cheyenne e un copil mare, auto surghiunit într-o existență anostă și repetitivă. E acolo o rană de care nu reușește să se vindece și un sentiment de responsabilitate pe care nu știe cum și unde să-l pună în practică. Și mai e o spaimă aproape paralizantă de rău, să nu mai facă rău. Explicațiile explodează din el la finalul unui concert David Byrne și, odată cu ele, vine și curajul să facă ceva.

Ascultăm This Must Be the Place, în timp ce o platformă cu o sufragerie, mobilată și populată de o domnișoară cochetă, se înclină mai întâi perpendicular cu scena, după care planează invers peste capetele spectatorilor, transformând cotidianul în spectaculos. Regizorul Paolo Sorrentino nu se jenează să umfle metaforele până la refuz, să le coloreze în pasteluri și să le lase să atârne ca o ghirlandă în fața unui Cheyenne mirat, captivat sau contrariat.

Starul bătrân se rupe de cotidian de voie de nevoie. Îi moare tatăl, evreu supraviețuitor de holocaust și, cu ocazia asta, se trezește călătorind prin America în căutarea unui nazist nonagenar pe care trebuie să se răzbune pentru a curăța onoarea familiei. Road-tripul este compus din tablouri, cu un parcurs clar ca țintă, dar dramaturgic independente unele de altele.

My instinct tells me that pedantry is an essential characteristic for capturing nazis. Cheyenne caută să se justifice moral prin acțiuni, dar reușește doar să se repare pe sine. Lumea pe care o descoperă e fabulos de egocentrică și undeva între copilul care se teme de apă și bătrânul inventator al valizelor pe roți, devine clar că există doar responsabilitate față de propria persoană. Până și marile tragedii, văzute prin subiectivul unui singur individ, devin mărunte și meschine. Drama tatălui, povestea din lagăr care stă la baza unei întregi vieți petrecute în căutarea răzbunării, ar funcționa la fel de bine dacă ar fi mutată în prezent, în curtea unei școli. Ar genera tot furie și mormane de resentimente. La fel și rezolvarea, servită la rece, pe un platou grotesc, e tot sub forma unei răzbunări de copii. Doar contextul Holocaustului le face de neuitat.

And you love me till my heart stops
Love me till I'm dead
Eyes that light up, eyes look through you
Cover up the blank spots
Hit me on the head.

This Must Be the Place e o piesă compusă din versuri absurde care, luate în parte, au o puternică rezonanță emoțională dar, puse cap la cap, sunt lipsite de orice fel de unitate narativă. Titlul complet este This Must Be the Place – Naive Melody. Simplitatea melodiei se referă la chitara și basul din dotare, care se folosesc de aceleași acorduri de la început până la final. E un cântec pentru copii cu versuri pentru adulti. O poveste de oameni mari. Byrne spunea că nu va scrie niciodată un cântec de dragoste pentru că e un subiect kinda big. Într-un final a scris This Must Be the Place iar Sorrentino a reușit un film în consens cu piesa. E în definitiv o poveste de dragoste, de viață, de oameni, de părinți, văzută simplificat și stilizat prin ochii mari și foarte albaștri ai unui copil bătrân. Filmul nu are subtilitatea lui Il divo, dar se ocupă tot cu decojirea unui individ enigmatic. Și marchează prima ieșire din Italia a regizorului. Prin ochii lui Sorrentino, America e colorată, diversă și fiecare personaj preia ceva din energia spațiului în care se află. Vizual, filmul seamănă cu o carte de colorat iar dialogurile aduc a snoave și capătă, aproape pe nepregătite, o universalitate delicată.

This Must Be the Place e în cinematografe și trebuie văzut, măcar și doar pentru Sean Penn, Byrne și formația de tineri debutanți intitulați cu mândrie Pieces of Shit, exactly the right name for this moment in history.