Ideo Ideis: Interviu cu Magicianul

Nu-l mai văzusem pe Marian Râlea în rolul Magicianului de vreo 8 ani. Nici nu s-a pus problema să nu merg la spectacolul de la Casa de cultură, deși aveam emoții-gigant. Când i-am văzut jobenul, toți copiii care se strâng în jurul lui și îi răspund la orice întrebare pe care el o pune sarcastic și am auzit și refrenul pe care îl ascultam în fiecare săptămână când eram mică, mi s-a pus o gâlmă în gât; și acolo a rămas. Până când am vorbit cu el, după spectacol.

Dacă vrei să fii / Erou de poveste / Vino cu noi / În lumea de vis
Zâna cea bună / Te ocrotește / Totul / Îți este / Permis

Nu ratam niciun spectacol de-al Magicianului. Toată familia se conforma micii mele obsesii, îmi puneam o rochiță frumoasă și mergeam cu mama, tata, bunica sau mătușa, în weekend, la spectacol. Era cumva jobul meu, și eram extrem de punctuală. Mă consideram superioară tuturor copiilor care se jucau cu el pe scenă, pentru că mi se părea absurdă numai ideea că alt copil l-ar putea iubi mai mult decât mine. Ieșea scandal de fiecare dată când nu mă lua pe mine în brațe, nu îmi înmâna mie microfonul sau nu primeam eu masca de prințesă.

Pentru că voiam cu disperare să îmi dovedesc devotamentul, eram prima care se năpustea asupra indiciilor din jocuri, eram prima care voia să cânte, să danseze, să stea în cap sau să facă tumbe pe scenă. La un moment dat am devenit un pic prea posesivă, probabil, și Magicianul s-a gândit că mai bine îmi oferă toată atenția care credeam cu toată demnitatea din lume că mi se cuvine, dar pe care de fapt o cerșeam. Asta ca să nu se lase cu bătaie între mine și ceilalți copii, crize de plâns și tăvălit pe jos, sau cel mai grav, „Magicianul nu mă iubește”.

A fost însă un moment în care m-am simțit trădată și nu l-am iubit pe Magician. În timpul unui spectacol, a chemat toți copiii în holul teatrului și le-a spus părinților să rămână în sală. Toate ușile s-au închis, țin minte și acum lumina aspră și căpcăunul care ne aștepta. Și atunci mi-am dat seama – Magicianul mă păcălise. Nu mi-ar fi păsat dacă le făcea celorlalți copii asta, dar mie?

Magicianul dispăruse și căpcăunul a început să alerge după noi. Și am avut impresia că am alergat ore întregi, în cerc, și înghițeam în gol, dezamăgită și foarte speriată. După ce s-au deschis ușile, m-am trântit în brațele mamei și am început să plâng. Îmi bătea inima foarte tare și brusc nu mă mai simțeam ca acasă. Am plecat repede de acolo, deși spectacolul nu se terminase.

Dar în weekendul următor m-am împăcat cu Magicianul. L-am luat în brațe și stăteam așa, cu mâinile în jurul gâtului lui, ca să vadă toți copiii că e al meu.

Cum a fost liceul pentru tine?

În primul rând, am trăit într-o epocă în care un festival care se chema Cântarea României îți permitea să joci teatru. Activitățile culturale din cadrul festivalului erau extrem de importante. Exista un concurs de teatru între licee, în care nu erai obligat să participi, bineînțeles, dar puteai să îți găsești libertatea, care pe vremea aceea era o problemă. Cred că dacă n-aș fi făcut teatru în liceu, n-aș fi ajuns actor. Pe vremea aceea mergea lumea la teatru, trăia prin teatru, uneori. Ceea ce este extraordinar este că vedem, în teatrele din București cel puțin, dar cam în toate din țară, foarte mulți tineri care de multe ori vin de două, trei ori la un spectacol.

Nu simt că există o mai mare apropiere de teatru, decât cea prin misterul și povestea teatrului. Pentru mine, a trăi misterul teatrului înseamnă a trăi și misterul vieții. Iar aceasta e ideea de teatru, plecând de la cei tineri care nu știu dacă îți vor îmbrățișa meseria, dar vor deveni foarte buni spectatori și poate vor înțelege altfel viața. Teatrul are acel inefabil și îți creează acea stare de imponderabilitate, și atunci într-adevăr poți să plutești. Și dacă vorbim de poveste, ca educație, toți avem nevoie de poveste.

Nu e puțin să descoperi un text, să crezi în cuvânt, să te urci pe scenă. Eu cred că este un mare efort, dar atât timp cât există bucurie și plăcere de a-ți continua jocul de fapt, este bine să existe în liceu un asemenea contact cu teatrul.

Care crezi că e raportul dintre a învăța singur și a învăța de la ceilalți? În teatru, dar și în general.

Teatrul e o artă colectivă. Nu poți să fii singur când faci teatru, nu este un joc solitar. Nu cred în recitaluri actoricești, numai în măsura în care vrei să fii prieten numai cu textul. Dacă ar trebui de exemplu să mă apuc să recit 10 poezii de Sorescu, aș trăda un pic teatrul, pentru că nici noi în viață nu avem monoloage singuri, nici măcar în baie. Se termină foarte repede, cu o înjurătură și gata. Adică nu avem monolog că nu vine apa.

E vreun profesor, în liceu sau facultate, care te-a influențat în mod special?

Cel care m-a influențat cel mai tare a fost fratele meu. Eu eram licean și el intrase primul la facultatea de teatru, și am crezut că și eu pot să fac asta. El mi-a dat încredere, și speranță. Sigur că au fost și părinții, care contează foarte mult în deciziile pe care le facem. Ai mei nu au avut nimic împotrivă. Apoi toți regizorii cu care am lucrat, începând cu Cătălina Buzoianu, până la tot felul de perioade, cu Ducu Darie, Mihai Măniuțiu, Dragoș Galgoțiu, Gabor, Purcărete, mai nou cu Yuri Kordonsky. Că așa se zice în meseria asta, că nu există vârstă, există mai degrabă etape, pe care le parcurgi. Și când ai întâlniri cu regizori importanți, atunci ești împlinit. De asta spun că n-aș putea de unul singur, numai dacă m-ar pune în situația aia un regizor.

Ai niște sfaturi pentru actorii tineri? De unde ar putea să învețe mai multe despre teatru?

E dificil, nu există o schemă fixă, teatrul nu este matematic. Dar ce e sigur e că trebuie să creadă în instinct, în bucuria de a fi pe scenă, în farmecul lor. Și sinceritatea pe care o au în perioada asta de liceu le va da putere să meargă mai departe. Trebuie să înțeleagă că nu e o meserie prea ușoară.

Cum crezi că poți să te apropii cel mai bine de un text?

Cel mai important e să îl înțelegi. Și de fiecare dată când nu înțelegi ceva, să recitești de câte ori ai nevoie. Și pe măsură ce îl citești de atâtea ori, o să ți se dezvăluie singur.

Ultima carte care ți-a plăcut.

Ultima carte pe care am fost de fapt obligat să o citesc, a fost Crimă și pedeapsă, pentru că am repetat vara asta pentru spectacolul de la Bulandra, cu Yuri Kordonsky. M-a terminat.

Ultimul film care ți-a plăcut.

Mi-au plăcut în general fimele din competiția de la Gopo de anul trecut, cam toate. Mie mi-e foarte greu să vorbesc de spectacole sau filme preferate, pentru că știu și înțeleg cât de greu se lucrează la ele. Și iubesc meseria, și m-aș trăda pe mine dacă nu mi-ar plăcea.

***
Fotografie de Adi Bulboacă.

Acest interviu a fost publicat în al treilea număr al gazetei Colaj, realizată de echipa revistei SUB25 la Ideo Ideis, Festivalul de Teatru Tânăr de la Alexandria. Citește alte articole din Colaj.