Albumul vieţii (3)

Art of Noise - The Seduction of Claude Debussy (1999)

Mi-e tare greu să aleg un album preferat, consum muzică de când mă ştiu. Aveam câţiva ani şi nu voiam să adorm fără muzică. Am trecut prin mai toate genurile şi nu m-am limitat la niciunul. Am găsit mereu, peste tot, sunete interesante. Dacă încerc să decid care este albumUL, nu mă aşez niciunde. Aş fi arogant să zic că e Swimé, al treilea album al nostru, pe care l-am făcut exact aşa cum voiam noi atunci, şi era exact ce ne lipsea... dar va veni al patrulea, şi nu va mai fi valabil. O să zic atunci despre un titlu ce-mi vine mereu în minte ca exemplu, când e vorba de noţiunea mea de album: concept, poveste, călătorie - mult mai mult decât o înşiruire de piese. The Seduction of Claude Debussy este exact ce trebuie. Debussy în varianta „modernă”.

Diversitate: operă, drum & bass, breakbeat, house, downtempo, hip-hop (cu participarea lui Rakim, nu oricum) - şi o poveste narată de vocea caldă a lui John Hurt. O experienţă unică, nu-mi vine-n minte nimic cu care să-l compar. O audiţie obligatorie pentru oricine iubeşte muzica. Debussy didn't believe in god. He didn't believe in the Establishment. He didn't believe in bourgeois convention. He didn't believe in Beethoven or Wagner. He believed in... Debussy. Debussy understood that a work of art, or an effort to create beauty, was always regarded by some people as a personal attack. He hated to appear in public. Hated to conduct. Hated to play the piano at concerts. He preferred cats to people. [Valentin Toma, Makunouchi Bento]

Ada Milea - Aberații Sonore (1997)

În mod cert sunt albume mult mai cool în rubrica asta, sunt albume pe care sigur le-am ascultat mult mai mult, sunt altele care chiar poate că îmi plac mai mult, dar la nivelul schimbării din viața mea, ăsta e. Îmi aduc aminte că l-a adus o colegă de la arhitectură și a dat play la casetofon în atelierul de la facultate. Am fost șocat de felul în care se juca senin cu toate clișeele muzicii folk, de îmbinarea perfectă intre idee și exprimarea melodică. Eram la vârsta la care credeam că știu eu care e „muzica bună”, eram fanatic 70’s progressive și tocmai descopeream Massive Attack. Totuși, am devenit fan instantaneu, ce spun eu fan, m-am îndrăgostit de Ada Milea. Unora nu le plăcea deloc ce făcea ea, „hai domle, să fim serioși, aia nu e muzică” și am observat că sunt fix acei oameni care și-au suprimat copilul din ei. Cu aceste aberații sonore, anomalii în peisajul meu muzical, am înțeles că pentru muzică, poezie, umor este e fapt nevoie de mijloace foarte simple. Am început să iau mai în serios muzica neserioasă și să nu mai iau atât de în serios muzica serioasă. [Ștefan Botezatu, Poetrip]

The Mars Volta - Frances The Mute (2005)

Întotdeauna am fost îndrăgostit de două genuri muzicale diametral opuse: punk și prog. Piesele foarte scurte sau foarte lungi. Alea care te doboară și alea care te ridică. Compozițiile „simple”, agresive sau ultra-complicate, dar capabile să mă ducă până la paroxism. Din punct de vedere istoric, punk-ul a omorât prog-ul. A eliberat topurile de bucăți care aveau titluri criptice și de obicei împărțite pe mai multe părți și le-a înlocuit cu mesaje directe, banale sau în unele cazuri revoluționare. Punk-ul e prin definiție antiteza prog-ului. Pentru mine sunt egale în valoare, impact și importanță.

În 2009 am dat de o trupă care a făcut ceva ce consideram la vremea respectivă a fi imposibil. Și anume să combine cele două stiluri de muzică, și chiar să sune bine. Acești muzicieni au compus piese cu lungimi ce variază de la 3 minute la 30 de minute. S-au născut din punk și salsa, au trecut la hardcore, apoi s-au stabilit la prog și rock-ul psihedelic. Ultimul lor material discografic a fost presărat cu influențe de muzică electronică. Nimic nu e previzibil în evoluția lor. E vorba despre o trupă care a luat estetica unui gen care nu ține cont de reguli și a adăugat pasaje experimentale pentru ca lucrurile să fie și mai întortocheate. E vorba despre The Mars Volta. Aș putea să vorbesc despre oricare material de la ei, toate sunt extraordinare, dar unul în parte rămâne cel mai important. Albumul care m-a făcut să mă îndrăgostesc de mintea lui Omar, compozitorul și producătorul principal din spatele trupei, a fost France The Mute, lansat acum zece ani. Cu toate că apăruse deja de câțiva ani și The Mars Volta a fost pe radarul meu de mai multă vreme, nu l-am ascultat decât în 2009. Am ieșit din cea mai lungă relație pe care am avut-o până atunci și simțeam nevoia să-mi schimb pielea. Despărțirea nu a fost ușoară. A trebuit să mă regăsesc. Să mă reinventez. Ajuns în fața incertitudinii viitorului și al lucrurilor în general, aveam nevoie de o schimbare.

Frances The Mute a fost un accident plăcut. Nu e vorba despre lucrul potrivit la momentul potrivit, pentru că nu era singurul album pe care l-am digerat în acea perioadă. Dar a fost singurul care mi s-a părut că e în totalitate perfect. Pentru că nu există reguli pe parcursul celor 76:57 de minute. Când simți că ajungi într-un punct confortabil, te dă de pământ. Când ești în pragul disperării, apare o rază de speranță care te salvează. Nu-i pasă de așteptările și dorințele tale, dar îți oferă o rădăcină să te ridici din prăpastie. Nimic nu e cert pe Frances The Mute. La fel ca-n viață. [Marius Ghenț, VICE]

Various artists - Cruel Intentions OST (1999)

Era pe când încă învățam cuminte la Școala numărul 3 și mă întrebam alături de prietena cea mai bună dacă atunci când o să intrăm la liceu, o să și arătăm a fete de liceu. Ne plimbam prin Piața Romană și ne mai alegeam câte o fată din mulțime și ne dădeam cu părerea, dacă e la liceu sau nu, că de arătat sigur arăta. Pe atunci ne purtam toate întrebările și nesiguranțele pe noi și făceam ochii mari la orice. Bine, și acum facem același lucru, doar că ne mai și machiem. Era pe când încă se mai închiriau casete și dvd-uri și ne uitam la 10 things I hate about you, Get over it și alte filme de adolescenți prin care încercam să ne dăm seama cam când o să înceapă și viețile noastre să se întâmple în afara caietelor de conversații (și în afara meciurilor de fotbal, pe care le trăiam mai apring decât orice amor imposibil). Și apoi s-a întâmplat minunea, minunea tradusă ilustru în Tentația seducției (Cruel Intentions) la care am rămas amândouă tâmpite. Dacă viața avea să înceapă la vreun moment dat în afara clasei, ei bine, ar fi trebuit să aibă una bucată Sebastian, mașina aia, toate dramele plictisite de pe lume și totul, dar totul ar fi trebuit să aibă muzica aia perfectă pe fundal.

Peste drum de școala noastră era deschisă o librărie Diverta în care intram mereu să ne uităm după tâmpenii. De acolo mi-am luat prima mea casetă audio, Depeche Mode, măreața mea revelație târzie după un weekend MTV dedicat ăstora mici. Următoarea a fost coloana sonoră Cruel Intentions, pe care am ascultat-o obsesiv, până când am ajuns să învăț cât trebuia să țin apăsat pe butonul de rewind ca să ajungă din nou la melodia mea preferată. Oscilam între Ordinary life și Colorblind, până când am ajuns să oscilez între toate și să ascult cuminte caseta și pe față, și pe dos. N-am ajuns să fiu cool ca ăia din film, nici măcar să port negru și să fiu și serioasă în același timp.

Dar și acum când aud Colorblind mă văd într-o decapotabilă perfect de neagră, mergând cu viteză maximă către următoarea idioțenie pe care o să o fac, pe slow motion și cu mare sentiment. I am ready, I am ready, I am fine. [Emilia Barbu, ROD]

Neutral Milk Hotel - In The Aeroplane Over The Sea (1998)

Într-o noapte târzie de prin 2005 sau 2006, noapte-n care-mi plângeam de milă pe internet, alături de o persoană foarte dragă-mi, la adresa căreia am avut un rapid crush intelectual de toată splendoarea, mă trezesc că mi se trimite o piesă fără nume, fără formație, fără nici cea mai mică urmă de taguri, ID3 or otherwise. De menționat că sănătatea mea emoțională era destul de bipolară: mă pregăteam să-mi strămut curul în Spania, pentru șase ani de facultate.

Și-am ascultat. Era un tip cu o voce foarte tânguită și sfâșâită care cânta ceva despre cum într-o zi vom muri și despre cum acum, că suntem tineri, hai să ne gudurăm la soare și cum își băga degetele în gura ei pentru a-i face mușchii să se miște. Totul învăluit în cel mai excentric ambalaj de muzică folk aspră, lo fi și orchestrată cu theremin. Mi s-a spus că rămâne secret și că trupa se numește Neutral Milk Hotel, albumul: In The Aeroplane Over The Sea.

Mi-a schimbat viața. Dacă până atunci, cel mai la îndemână mi-era să zic că albumul vieții mele era Different Class al celor de la Pulp, iată că m-am trezit în poală cu acest In The Aeroplane Over The Sea, masterclass în ale lo-fi-ului hiper-emoțional, supra-suprarealist, plin de trimiteri religioase și la probleme semitice și cu niște versuri care-ți deschid răni uitate și răni pe care nu suspectai vreodată că urmează să le ai. Efectiv îți explodează prin piele și-ți pune sare pe rană, dar în același timp e de o poezie rar întâlnită care îți ridică absolut toți perii de pe trup și care, pe alocuri, te excită într-un fel foarte bolnav. E un melanj perfect de groază, melancolie, boală, sexualitate greșită și amăreală și mi-a venit la un moment perfect: balanța dintre un pulifrici de liceu și pulifrici ce urmează să-și mute hoitul într-altă țară, lăsând totul în urmă a fost înclinată în favoarea maturizării și conștientizării că, băieți și fete, sunt lucruri mult mai nasoale și importante pe lumea asta decât drame ieftine, închipuite și crize existențiale inutile.

Pentru cine mă va cunoaște-n viitor și pentru cine-mi va fi alături când mor: p-ăsta-l vreau redat în întregime la înmormântarea mea, atunci când acest King of Carrot Flowers numit Cătălin Mesaru se va fi găsind playing pianos filled with flames. [Cătălin Mesaru, Stereobeasts] 

Placebo - Sleeping with Ghosts (2003)

Toamnă caldă, lumină blândă, în jurul prânzului, Gara de Nord. Plec spre Timișoara. Trenul pornește, iar piesa din căști cade bine pe ritmul roților: Everything’s forgotten/ Everything’s so rotten/ Why don’t you release me?/ Why don’t you just tease me? Am douăzeci și foarte puțin, sufăr de dragoste rănită, în general, și iubesc drama. Mi-ar plăcea să îl văd alergând în urma trenului, dar îmi dau seama că nu are cum, pentru că e slăbuț, ar transpira și ar muri de pneumonie până ar ajunge la vagonul 3. Lăcrimez discret și apuc să îmi trag sufletul înainte de English Summer Rain: Hold you breath and count to ten/ And fall apart and start again. E combinat de vreo 8 ani cu iubita lui din liceu. Nu are cum să alerge după trenul meu. Mai bine mă îndrăgostesc și eu de altcineva: Farewell the astray girl. Oricum mă îndrăgostesc mereu foarte prost. Soulmate dry your eyes/ Cause soulmates never die. Poate că n-ar trebui să mă mai gândesc la faptul că este esențial să te îndrăgostești până în 25 de ani. E o prostie asta că după 25 de ani nu mai poți să te bucuri la fel de fluturii din stomac. Poate că ăia care au spus asta sunt doar niște plictisitori. See you at the bitter end. Poftim? Da, oprește sigur la Ploiești. Așaaa, îmi bag casca la loc și mă gândesc la seara în care m-a sărutat prima dată: Remember me through flash photography and screams. Ploua ușor; mi-a cuprins capul protectiv cu ambele palme, apoi s-a aplecat către mine și pentru 3 secunde mi-am ținut respirația. Protect me from what I want/ Protect me, protect me. Are dreptate, trebuie să ne oprim, nu are ce să îmi ofere. Ne sărutăm de un an pe ascuns prin parcurile din Drumul Taberei. Am doar douăzeci și foarte puțin de ani. Merit o poveste de dragoste doar a mea, un băiat pe care să nu îl împart c-o fostă iubită din liceu. All the centerfolds that you can’t afford/ Have long since waved their last goodbyes. [Simona Rădoi, Stereobeasts]

Tiamat - Wildhoney (1994)

În `95 eram un puști cu pretenții de metalist, nu știam ce e ăla underground, dar nici nu mă omoram dupa rockul pe care îl asculta toată lumea, nu mă mișcaseră niciodată Guns’n Roses sau Metallica și în general credeam că ascult muzici mai mișto decât prietenii și colegii mei din școala generală. Fetele mureau după Michael Jackson, în piețe se vindeau casete pirat cu Happy Nation și Casablanca, iar eu susțineam sus și tare că trupa King Diamond e cel mai evil exponent al heavy metalului, în timp ce Sepultura și Slayer arătau lumii întregi cât de brutală e muzica asta. Asta până când am vazut în Heavy Metal Magazine că suedezii de la Tiamat (unii cu două cruci întoarse în logo) au scos un album care se numea Wildhoney. Acuma, dacă stau să mă gândesc, numele discului nu putea să însemne decât că e ceva nasol sau ceva pentru pizde. Când am dat play casetei pirat cumpărate din Piața Romană într-o vizită de lucru de-o zi în care persecutasem pe toată lumea cu lista mea de must-buy, și-am auzit aproape un minut de ciripituri de păsărele, am zis că e țeapă, dar prea zicea toată lumea că e un disc de nota zece. După prima piesă mi-am dat seama că așa e, eram un pește agățat în cârligul unei trupe suedeze care o ardea și pe metal, dar mai ales pe atmosferă, și pe lângă vocile de cavernă, unde - surprinzător - înțelegeai cu ușurință versurile, Edlund & co băgau din abundență clean vocals, șoapte, pasaje super melodioase de clape și tot felul de efecte ciudate (al căror autor era, aveam să aflu, unul dintre cei mai valabili producători de metal ai deceniului, Waldemar Sorychta, care oficia și la Grip Inc). Eu n-aveam habar atunci de King Crimson sau Pink Floyd, iar Jethro Tull și Genesis îmi păruseră o porcărie din care nu înțelegeam nimic, dar aștia de la Tiamat ziceau că astea erau influențele certe de pe Wildhoney, ceea ce mie mi se părea imposibil. După vreo câteva zeci de ascultări începusem să știu versurile și iar nu era în regulă din punct de vedere al metalistului, că suedezii aproape că ziceau despre gagicile lor, așa mai de despărțire, și printre rânduri și despre cum e să îți dai tare cu tot felul de droguri, la modul bucolic, bineînțeles.

Acum, după mai bine de douăzeci de ani de la prima ascultare, îmi place la fel de mult și mi se pare încă cel mai mișto album al adolescenței mele, căruia ulterior i-am descoperit noi înțelesuri și i-am dat noi sensuri, din punct de vedere muzical și narcotic. Și, ca să închei parafrazându-i un pic pe Tiamat, a cup of psilocybe tea and overfilled toothpaste tubes are in your room on the nightstand next to the bed. [Mihai „Coro” Caravețeanu, Axa Valaha Productions]

John Frusciante - To Record Only Water For Ten Days (2001)

Anul 2000 m-a prins cu un raft de casete VIVO, unele ajunse întâmplător acolo, de la Patricia Kaas la Paradise Lost. Nu era tocmai o colecție și nici nu ma îngrijeam de ea, casetele sfârșind de multe ori în cu totul alte carcase. M-a prins însă și cu Napsterul instalat, iar ai mei mă prindeau ocupând linia telefonică după ora zece seara când modemul urla în modul lui binar după noi albume. Și au avut să curgă discografii. Am piratat mult, foarte mult, atât de mult că factura la telefon devenise unul dintre cele mai sensibile puncte. Nu aveam încă un CD player portabil, ci doar un walkman, așa că am continuat să cumpăr casete.

Începusem să învăț să cânt la chitară și digeram albumul Blood Sugar Sex Magik al celor de la Red Hot Chili Peppers, fază declanșată totuși de Californication. Numele John Frusciante nu îmi mai era străin, iar într-una din zile, aveam să zăresc, în vitrina unei stații de autobuz din Focșani, o casetă cu o copertă albastră, minimalistă, cu o dungă portocalie pe lateral și pe care era scris simplu To Record Only Water For Ten Days by John Frusciante. In secunda următoare albumul a fost al meu. Nu știam la ce să mă aștept și aveam să descopăr un sunet brut, lo-fi, cu ritmuri electronice și solo-uri de chitară care aveam să aflu ca erau făcute din voce. Era un album personal, diferit de producția comercială în care se scălda RHCP. Aveam să citesc multe despre album și astfel să aflu despre drum machine-uri sau despre sequencere. Dar cel mai tare mă fascina ideea de a face așa ceva de unul singur, poate chiar în zece zile. Și să sfârșească într-un album, ceea ce atunci era încă doar un vis. Aveam să aflu că e înregistrat cu un recorder digital pe opt piste și că digitalul de fapt e nașpa. Dar nu mai conta. Îmi plăcea sunetul ăla murdar, atât de diferit de ce știam eu atunci. Îmi dăduse curajul necesar să mă apuc de înregistrările de dormitor, cele care aveau să mă bage definitiv în lumea sunetului. Nu puteam asculta decât singur albumul, iar faptul că aveam ceva al meu, descoperit de mine, care aparent îmi place doar mie, îmi dădea un sentiment special. Deși în esență nu e un album electronic, avea să mă direcționeze către Kraftwerk sau New Order. Și ce era cel mai important, îmi făcuse poftă să cotrobăi dupa altfel de muzici.

Într-o noapte văd pe VH1 clipul piesei Going Inside. Aud intro-ul de voce distorsionată și tresar. Pe ecran apare John Frusciante in a film by Vincent Gallo. Îmi plăcea la nebunie Vincent Gallo. Nu știam că au făcut lucruri împreună. Apoi am văzut că Vincent Gallo a făcut câte un clip pentru fiecare piesă de pe album. Eram și mai fericit de descoperirea mea. Îmi doream doar să stau închis cu zilele în cameră și să înregistrez tot ce îmi trece prin cap. Acum trăiesc din asta. [Alin Zăbrăuțeanu, Jazzadezz & Poetrip]

The War on Drugs - Lost in the Dream (2014)

Vara trecută am stat o lună în spital, după ce mi-am rupt mâna dreaptă destul de rău. A fost primul os din corpul meu care s-a rupt, aşa că experiența, dincolo de inconvenientul previzibil, a fost interesantă din punct de vedere tactil. Ghiceam, prin pansamentul care îmi înfăşura brațul, tot felul de mici evenimente discrete, de la gâdilături la fulgerări mai scurte sau mai lungi şi senzația că ceva mişună pe sub biata mea piele şifonată. Cum fractura a afectat şi nervul responsabil cu simțul tactil într-o bună parte din braț, eram plăcut surprins că, totuşi, ceva începea să tulbure amorțeala bolnăvicioasă. Terminațiile nervoase se luptau să-şi refacă legăturile, iar eu le încurajam prudent, încercând să le ghicesc viermuiala.

Aveam o tabletă şi o aplicație de streaming. Voiam să ascult Lost in the Dream, ultimul album de la The War on Drugs, pe care îl amânam de ceva timp. Dintre piesele înşirate de la 1 la 10 pe ecran, am început cu a doua, Red Eyes, pentru că o ascultasem de câteva ori înainte. Mi-o aminteam vag. În poziția obişnuită, întins în pat şi cu ghipsul sprijinit pe o pernă, am închis ochii şi am început să-mi mişc capul de la stânga la dreapta, pe ritmul piesei. Probabil că de aici încolo ar fi început, în împrejurări obişnuite, o reverie ca atâtea altele, vârtejul beatific în care ne aruncă melodiile care ne plac. Sub pansamentul de pe brațul drept, însă, am început să simt curente electrice tot mai pătimaşe, care se formau undeva sub umăr şi se plimbau până în plica cotului şi înapoi. Mai repede sau mai încet, mai delicate sau mai puternice, până când toată porțiunea pe care o ştiam leneşă a început să palpite. Cred că, aşa cum se mai pricepeau, terminațiile nervoase încercau să-mi facă pielea de găină. Am obținut un efect asemănător cu celelalte nouă piese de pe album. Nu era prima oară când pielea mea reacționa în felul ăsta la sunete care îmi plac, însă era prima oară când, laolaltă cu mica mea armată de foliculi pilosebacei (aşa am găsit pe internet), mi se părea că reînvăț reacția.

Nu ştiu dacă Lost in the Dream e albumul vieții mele mai mult decât orice alt album pe care l-am ascultat vreodată. Sau dacă există vreo legătură între experiența ascultării lui şi senzația din brațul drept. Dar ştiu că dintre miile de reacții pe care muzica făcută de alți oameni le-a obținut de la corpul meu, cea provocată de Lost in the Dream e cea mai palpabilă şi, sper, irepetabilă. [Alex Bălă, Plurabelle]

***
MORE: 
Partea I - redacția & friends 
Partea a II-a - cu Gojira, Nerub & băieții de la RATB