Interviu cu Future Nuggets, omul: Ion din Dorobanţi

Nu prea știe așa multă lume, și ăștia care știu și care au venit aici poate s-au gândit. Deși în manele știi că baștanul e de bine. Baștanul e baștan.

Nu e nici un mister aici, lăutarul e un muzician aflat într-o ierarhie clară. Familiile de lăutari sunt familii de artiști. El devine mare artist când se distinge de ceilalți. Faptul că face bani direct de pe urma lăutăriei îmi aduce aminte de replica lui Adi Minune când Pruteanu îl admonesta că "face muzică numai pentru bani": Păi dumneavoastră, domnule Pruteanu, nu sunteți plătiți pentru munca pe care o faceți? Așa luăm și noi arvună pe munca noastră.

Nu. Sunt atașat, dar mie îmi place nostalgia generativă. Nostalgia care te blochează și te leagă de anumite locuri care nu mai sunt acolo - energia s-a dus în altă parte. Energia CNDB 2005 - 2010, s-a dus în altă parte, s-a relocat, s-a disipat, nu știu. Asta e.

Cred că orele astea 4-5-6, după-amiaza, când sunt aici.

Am vrut să zic, dar mi s-a părut jenant. E blamat. Pe de altă parte se simte că e bugetul cel mai mare dintre ale sectoarelor, de aia nu apare niciun Ion din Dorobanți, că asta e formula clasică de denumire, pentru că oamenii vin din periferie sau dinafara Bucureștiului, Salam și Adi Minune sunt dinafara orașului, după aia Rahova, Ferentari, e clar că interesul a fost foarte scăzut spre izolant în interior. Când m-am împrietenit cu oameni de prin cluburi de manele primul lucru te întreabă cum te cheamă, iar apoi unde stai. Asta e. Așa m-au trecut în telefon: Ion din Dorobanți. E altfel. Oamenii ăștia ajung în Dorobanți și se întreabă pe cine știu din Dorobanți și dau un telefon.

Nu neapărat, nu. Adică există destin sub forma că te uiți în jur, în ce țară trăiești, cărei clase sociale aparții, în ce context istoric te afli și vezi că nu e chiar liberul arbitru, adică ai suficiente constrângeri în jurul tău. Pentru asta nu trebuie să crezi în nimic. Când n-avem răspuns credem în soartă. Am un parcurs destul de ciudat, ușor-ușor în timp am fost contaminat de lucruri, am fost expus la teorie, de aia ziceam că nu e ca și când a venit de nicăieri. 

 

Ăștia deja sunt termeni care au fost distruși demult. Mi se pare că funcționăm pe moment, într-un anumit moment s-ar putea ca un anumit lucru să aibă - hai să nu zic valoare - relevanță (că valoare e suspect) și la un moment dat să devină… ceva. Noi am avut o expoziție colectivă cu Postspectacol la Salonul de Proiecte, am prezentat un video al unei acțiuni pe care am făcut-o în 2010 la mall, în cadrul Postspectacol. Am avut și o discuție și despre ce a însemnat acest post-spectacol și ce au însemnat cinci, șase ani de practică postspectacol, oarecum intram în alte contexte, în alte spații de reprezentare, ca și cu acea candidatură. De multe ori le întorceam pe dos sau le exageram, aveam tot felul de strategii de a ocupa locul ăla și de a performa într-un anumit fel. Poate asta a avut relevanță în momentul ăla și încă are retrospectiv, dar e la fel de valabil că trebuie să regândim, că am trecut un pic de chestia aia. Era o abordare destul de directă, ironic-deconstructivistă, ca să zic așa, avea mai multe ingrediente, dar a trecut momentul, conceptul postspectacol acum e poate ce a făcut Dan Diaconescu cu Oltchimul și cu toată țara care stătea pe televizor. Bine, Dan Diaconescu a fost mereu o inspirație pentru postspectacol, recunosc, el făcea avant la lettre o altfel de televiziune și un altfel de spectacol să îi zicem public, de aia am și mers printre primele locuri acolo.

Nu mai știu, eu cu Florin, și am fost și cu Iuliana Stoienescu acolo, am fost trei invitați, e pe YouTube. E hardcore. Bine, Dan știa, era semiconștient de ce făceam noi, oricum tot ce face el e pe cinism și e foarte conștient, am stat de vorbă mult. Nu e nimic naiv. Și atunci și pe noi ne-a lăsat, nu se aștepta exact la ce urma să se întâmple. I-am spus că suntem artiști, că eu sunt specialist în fenomenul 2012, Florin Flueraș era șaman contemporan, burtiera era Ultima Apocalipsă. Iulia era o fire hipersensibilă cu ochi deosebiți.

La live era dezastru, ne înjurau, ne făceau drogați, trebuie să vezi. Rata de caducitate sau de efemeritate sau rata la care devin lucrurile desuete e alta. Iată viralitatea cum mănâncă timpul, grăbește viteza de erodare a oricărui eveniment și se răspândește cel mai rapid în istoria planetei. Îmi imaginez deja o lume distopică. Documentarea asta obsesivă, noi arhivăm haotic, să nu divagăm, dar...

Cumva trăim scenariile SF din `80, era cyberpunk, dar nu o mai recunoaștem, pentru că s-a instalat pe nesimțite, distopia s-a insinuat. Am văzut recent Citizenfour. Serverele astea ne conțin pe noi, oricând au nevoie să pună focus pe cineva, au suficientă metadata și asta e deja o banalitate. Totul e out in the open. Da, the delusion of the internet. E oricum prea multă informație, mai sunt breșe. Nu există oricum cetatea perfectă.

Nu, și muzica mă interesa, am cântat la chitară de când eram mic. Era prezentă. În 2000 am făcut o formație cu niște prieteni, unul din ei tot coregraf, Edi Gabia, care acum cântă cu Karpov, not Kasparov, și Rolando Matzangos, se numea Second Hand Band. Nu prea aveai cum să auzi. A funcționat între 2004 și 2007. Nu prea știam în acești trei ani cum să ne descurcăm, unde să repetăm, ajungeam prin tot felul de dungeons… Bine, la un moment dat ne-au găzduit cei de la Green Hours, au fost foarte OK. Doar că acolo mergeam de multe ori la ore cumplite când prindeai liber, dar ne-au sprijinit și primul concert. Post-rock îi ziceam noi (râde). a apărut o piesă pe compilația Sunete, cred că la primul număr. Am mai auzit și că există oameni care au și CD-ul cu Second Hand Band. Pe net nimic. Trip rock îi mai spuneam. Eu voiam totuși să fac un studio. Am făcut studioul ăsta prin 2006-2007, tocmai ca să repetăm și să înregistrăm. Taman atunci oamenii aveau și alte treburi cumva, doi actori, doi coregrafi, na…

Clar, trebuie muls, trebuie hackerit. Trebuie să folosești orice resursă și să construiești poduri peste continente și subiectivități.

Undeva prin anul 2000. Paul Breazu susținea de curând într-un articol că albumul lui Costi Ioniță și Adi Minune Fără concurență e piatra de hotar. Albumul care a inaugurat „sistemul”, când maneaua s-a împrietenit cu pop-ul electronic.

În 2007 brusc nu mai aveam nimic cu formația. Nu aveam atunci nici măcar un synth, m-am apucat încet încet, m-a mai ajutat și Vlaicu Golcea, demult, în fine, ușor-ușor am început să produc chestii fără niciun fel de scop sau destinație, pur și simplu studiind producția, făceam piese. Apoi cu Camil, cu el am inițiat Future Nuggets. Future Nuggets era total virtual și asumat obscur, inițial. Era doar un nume. Hai să facem un label fictiv, că oricum nu suntem conectați la industrie. Primul release a fost în 2011 pe CD, am făcut noi un release cu 100 CD-uri și un concert. Între timp se mai anturaseră Andrei Dinescu, Horațiu, pe care îi știi din Steaua de Mare, și am început să improvizăm, am cântat la primul concert tot așa un soi de improvizație. Concentration Band era numele. Apare și pe discul ăsta. Apar multe nume, ăsta a fost conceptul, să creăm o scenă fictivă. O scenă de electronică, psihedelică, eu știu, ce vrei tu, dar pe care nu ai de unde să o iei. Aici se vede influența conceptuală. Se simte. Aici e un pic aportul meu, să creezi ceva care să-și asume obscuritatea totală și periferia, să iei astea ca o valoare, nu ca pe ceva care te trage în jos.

Nu, nicicum, iar Steaua de Mare cumva, asta era ideea, adică nu a mai fost așa fictiv, iată, sunt niște realități. Prin Andrei am cunoscut un violonist, am improvizat peste o piesă pe care am făcut-o eu un studiu de manea și așa a apărut Steaua de Mare. De la asta a pornit totul, cu Jerry, așa îl chema pe violonist, nu știam că urma să devină ce e acum. Brusc am devenit formație. O formație oldschool. Inițial totul era la limită. Nu știu dacă ai văzut, dar pentru volumul doi am zis the future is never reliable. În spațiile astea periferice unde genul ăsta de arhivă sau istoricizare e dominat de amnezie, fragmentaritate,...

Da, uite am scris un articol, e despre the outernational condition. Îți zic și ție, deși mie mi s-a cam luat de el. În România, de exemplu, ai industria manelelor care funcționează pe nunți și pe YouTube, nu are nicio legătură cu release-uri, nu îi găsești pe vreun MixCloud sau SoundCloud. YouTube e bursa manelelor. Asta vezi și la Cairo, electro chaabi, că au fost Islam Chipsy la Rokolectiv, am vorbit cu singurul care vorbea engleză, că și asta e la outernational, e greu să comunici, e un pic pragul ăsta lingvistic. Scena asta care a apărut, și în Siria, e chestia asta de nunți, care nu are nicio legătură cu industria muzicală așa cum o știm noi.

Da, sunt multe elemente care concură la amnezia asta generală. Gândește-te și la Rodion, a scos niște chestii. În industria internațională, subculturile au fost nișate și puse în sertare. De unde a început electro, de unde industrial. Vezi în istorie genealogia fiecărui stil. În România nu vezi asta, vezi aceste contaminări în `60, `70, ca pe toată planeta, de la rock, Beatles, soul, r`n`b, disco... Au fost niște contaminări și aici s-au creat alți hibrizi. Asta are dezavantaje și avantaje. Biografiile oamenilor care au trăit momentele astea sunt cam triste și cei au făcut ceva important dispar, nici nu au șansa ca Rodion ca până la urmă să scoată ceva și să se întâmple ceva, chiar și după 25 ani, dar omul vede că muzica lui are relevanță pe plan internațional, de multe ori nu se ajunge nici târziu la respectul cuvenit. Vorbind cu oameni din `60 - `70 și din zona cultă și din zona pop vezi că sunt plini de frustrări, imediat intră în atacuri. Uită-te la inaugurarea lui Nicolae Breban de la ICR. Imediat a început să atace. Și chiar dacă Breban a fost strong, era la Uniunea Scriitorilor, oamenii ăștia - pentru că nu au avut parte de expunere internațională și nu au fost recunoscuți - au rămas cu ură și resentimente. Rodion îmi povestea... trecutul e pe de o parte glorios, pe de altă parte e îngrozitor. De aia zic că biografiile oamenilor ăstora sunt sărăcie, dacă nu sunt sărăcie, sunt frustrări, în outernational viața e dură în zona asta periferică.

 

Ba da, cum să nu, dar nu m-a atras zona asta. Sunt trei lucruri care mă preocupă, chiar vorbeam cu cineva deunăzi: amnezia, fragmentaritatea - deci faptul că la un moment dat vine opresiunea unui regim totalitar, tezele lui Ceaușescu din iulie `72, brusc toată influența americană s-a rupt, suntem din nou în bulă. Uită-te și în Iran, înainte de `79, era o scenă de rock, de soul, era super tare, apoi gata: stat islamic, s-a terminat.

Da, asta definește periferia, locuri, momente de ruptură puternice, brusc totul dispare.

Scurtătura. Amnezia, fragmentaritatea, shortcut-ul. Iată maneliștii. Istoria asta, tot ce a fost înainte, respectul -

Da, nu ai timp să afli totul. Respectul ăsta pentru ce a trecut, nu e timp, trebuie direct la ce e nou. Luăm synth-ul, nu știm pentru ce a fost făcut, dar îl luăm, facem manele cu el, îl transformăm, avem nevoie de el. Astea toate sunt și dezavantaj și avantaj. De asta în periferie găsești uneori chestii super interesante, de la cumbia la tot felul de hibrizi.

Eu ascult o grămadă de muzică pe care nu o înțeleg, ascult încontinuu turcească, bulgărească, cu versuri adică pe care nu le înțeleg, nu am nicio problemă cu asta. Bollywood, Iran, Ahmed Fakroun ascult acum, ăsta din Libia, te uiți imediat cu Google Translate dacă vrei să afli. Interesant e cu ăștia electro chaabi - versurile lor sunt foarte conectate la realitatea din Cairo și la realitatea egipteană, să poți să transporți și să faci să circule internațional fără să fie înțelese versurile e problematic. E ceva politic. Dar pe de altă parte, Islam Chipsy, care sunt mai mult pe instrumental, circulă cel mai mult, față de alții. În manele arareori a circulat vreun mesaj social.

Asculți Aziz și apoi Salam cu Saint Tropez. Ăsta e avantajul outernational. Shortcut.

Păi nu te interesează, cui îi pasă?

Mi se pare mai interesant să ne întrebăm ce zice Salam când se uită la Aziz. Pentru că dimensiunea asta queer care e atât de dezvoltată în Bulgaria, în România lipsește cu desăvârșire în manele. Manelele bulgărești sunt diferite, mi se par mai complexe muzical, la nunțile alea sunt oameni queer, gay, ceva inimaginabil aici. Manelele noastre sunt mult mai conservatoare.

Da, exact. De exemplu în lumea protomanelelor, care mă interesează foarte tare, am tot ascultat discuri de la Eurostar, am și formații recomandate de Paul Breazu, șef pe cercetare, am făcut și eu cercetări, am schimbat mereu impresii. De cele mai multe ori e greu să localizezi cine a compus o piesă. O cântă toți, dar ce e mai important la cântecele astea de petrecere (cum le zic ei) era să cânți piesa care se cântă.

Păi da, parte pentru că Loredana funcționează în international, nu în outernational. Nimeni nu scoate acolo doar ca să meargă la nunți. În outernational nu e premisa clasică să vândă. Astfel ești invitat la nuntă și acolo iese banul.

Am senzația ca scurtătura e o condiție sub care trăiesc toți cei din periferia ex-vestului. Anii `90 au fost în sensul asta o compresie accelerată a tuturor lucrurilor de care fusesem izolați, a trebuit să digeram pe fast forward multe epoci, curente artistice și ideologice, să înghițim cultură pop cu lopata. Ca să ajungem la o relativă sincronizare, fostul est s-a mișcat foarte repede. D-aia avem în continuare cea mai mare viteză de Internet, era foame de informație în România și nu erau bani, bani cu care să cumperi seriile de CD-uri cu formații și muzicieni legendari, bani cu care să cumperi box-set-urile cu cineaști, bani cu care să organizezi festivaluri de mare anvergură la tine în raza ta de mișcare. În România cred că sunt mulți intelectuali de internet, formați pentru o lungă perioadă numai pe scurtăturile economice disponibile. Și bursa Erasmus e o scurtătură.