Chestionar cinema: Flavia Dima

Filmul preferat

De obicei, nu am favoriți clari - întrebarea asta e mereu foarte grea pentru mine (din ce o să vedeți mai jos, nu prea reușesc să mă limitez la un singur titlu). Poate aș putea spune aici de documentarul meu preferat, Gates of Heaven: debutul lui Errol Morris în lung-metraj, peste care am dat grație unui scurtmetraj foarte simpatic semnat de Les Blank, Werner Herzog Eats His Shoe. Gates of Heaven a fost o revelație pentru mine, în momentul în care l-am văzut. Cel puțin pentru faptul că nu văzusem, până atunci, niciun documentar care să surprindă cu atâta delicatețe, atât de poetic fără să își propună să realizeze asta strict prin alegeri regizorale și estetice, ci pur și simplu din situațiile surprinse - m-a cucerit. Mai ales că reușește să facă asta prin intermediul unui subiect cel puțin quirky: cimitirele pentru animalele de casă. Puține filme mi se par că reușesc să captureze esența modului în care oamenii relaționează cu noțiunea de moarte, mai ales că aici este vorba despre un proces prin care investim animalele cu calități umane. Ar fi mult de discutat, dar da, trebuie văzut.

Primul film pe care îți amintești să-l fi văzut

Nu știu exact de unde să încep - atunci când eram mică, părinții mă lăsau să stau ore în șir la televizor, pe Cartoon Network. Mereu mă enervam când începea TCM și dispăreau desenele, dar uneori rămâneam pe canal. Așa am văzut Vrăjitorul din Oz și Pe aripile vântului, de care îmi amintesc destul de clar. (Odată am rămas cu mama până la cinci dimineața sau așa, doar ca să-l vedem cap-coadă). Chit că nu înțelegeam mai nimic, mă obsedau unele scene - atunci când Scarlett se ciupește de obraji ca să aibă blush, moartea primului ei soț, accidentul copilei, plecarea lui Rhett (!). În cinema, îmi amintesc să fi văzut pentru prima dată fie Star Wars: The Phantom Menace, fie Dumbrava Minunată. Primul din aer liber a fost în vacanța cu părinții la Mamaia, Harry Potter 1 sau 2.

Cel mai bun film românesc

Terminus Paradis (r. Lucian Pintilie), strict la nivel personal. Explicațiile sunt de prisos, cred. Mai degrabă e funny că într-o seară jucam cu niște prieteni Jack in the Box (un fel de joc unde încerci să te prinzi care-i adevărul, sau să-i fentezi pe alții cu minciuni) și mi-a picat fix întrebarea „Care-i filmul tău preferat?” Am pus The Room la mișto, ca să fie cât mai puțin evident răspunsul, dar când am ajuns la etapa de votare, un amic pusese Terminus Paradis ca opțiune și l-au votat aproape toți. Avea mai multă dreptate decât am avut eu, așa că a câștigat runda fair and square.

Cel mai bun film cu adolescenți

Tocmai ce-am văzut Lady Bird (r. Greta Gerwig) și-mi vine să-l zic, pentru că mi se pare că e un film care curge atât de frumos, nu se chinuie să te facă să râzi sau să creeze situații anume, explorează probleme cât se poate de reale, de relevante, care apr în viețile personajelor, dar aș omite multe. În liceu îmi plăceau Dead Poets Society și The Breakfast Club, dar asta pentru că duceam lipsa acelui stil de viață cumva intelectualizat, pe găști de muzică și all-american din acele filme. Adolescența mea, în sine, a fost mai degrabă ca în Dazed and Confused al lui Linklater minus partea cu classic rock (pe ăla îl aveam pe iPod, mai erau vreo 2-3 prieteni care gustau genul dar atât, în rest erau numai drujbe de drum-n-bass și dubstep de Goblin pe care le uram). Iar asta am apreciat la el când l-am văzut în facultate: cum intră atât de bine în toată atmosfera aceea de hai chiulim și să facem căcaturi, party-uri nebune și belele cu părinții.

Cel mai bun film queer

Je, tu, il, elle al lui Chantal Akerman, by a long mile. E un film care mi se pare ahead of its time în felul în care reprezintă relația cu propriul corp, corpul invizibil (spectatorul sau nu numai) și corpul altuia - în care Akerman face un fel de statement nu doar față de procesul creativ în sine, ci și asupra felului inovator în care ea percepea genul, sexualitatea și relațiile de gen, pe care le compune, descompune și re-compune. În materie de documentar, aleg superbul Paris is Burning (r. Jennie Livingston), un film care mi se pare foarte curajos și îndrăzneț, un portret plin de candoare al scenei LGBT underground care continuă să fie cât se poate de relevant, la aproape 30 de ani de la lansare.

Cel mai bun scurtmetraj

N-o să mă satur niciodată de animațiile lui Don Hertzfeldt; umorul slapstick mereu o să aibe un efect asupra mea (mai ales umorul acela cinic, tipic nouăzecist), oricât de deșteaptă aș încerca să mă dau. Preferatul-preferat dintre ele este The Animation Show - un triptic care a fost inițial conceput drept un micuț trailer care să fie dat în cadrul unor maratoane nocturne de animație. Aici, Hertzfeldt ia peste picior totalmente obieceiurile pe care le atașăm experienței cinematografice și așteptările noastre în ceea ce privește modul în care funcționează mediul, în sine. Iar apoi își bagă complet picioarele în ele legi ale fizicii și totul scapă de sub control - iar dacă nu asta este frumusețea mediului animației, atunci care o fi?

Plăcere vinovată

Sincer, n-am așa ceva. Încerc să trec peste toată rușinea adolescentină din spatele noțiunii de guilty pleasure (care, la momentul respectiv din viață, mi-a dat ceva bătăi de cap). Chiar depun un efort conștient în a-mi asuma faptul că s-ar putea să fiu parte a unei minorități absolute atunci când aleg să-mi placă un film și susțin asta cu voce tare (sau o carte, o formație sau orice în materie de gusturi) și să-mi zic că n-ar trebui să-mi fie rușine cu cine sunt. Și că dacă cineva se apucă să râdă de mine când aude că-mi place ceva sau altceva, treaba lui/ei. Dar, de dragul întrebări, aleg The SpongeBob Movie: Sponge out of Water (r. Paul Tibbitt, Mike Mitchell). E o reală epopee despre descompunerea fibrei societății datorită capitalismului corporatisto-consumerist, cu elemente de știința moleculară, încălcări ale continuului spațio-temporal și dimensional, cât și referințe către divinitate transcedentală. (Vă las aici cronica prietenei mele bune, Iulia Vlad.)

Ce film ai transforma într-un horror?

Mi se pare că majoritatea filmelor sunt de fapt horror prin substratul lor, atâta tot că nu respectă neapărat canonul estetic al genului. (Sau poate e doar vorba de cele care îmi plac mie.) Dar hmm…cum ar fi Cea mai fericită fată din lume (r. Radu Jude)? Sucul Bibo Multifruct pe care îl bea Delia pe durata filmărilor pentru reclamă este de fapt contaminat în secret cu uranium de către spioni coordonați de către Pepsi-Cola. La finalul zilei de filmări, Delia crește de peste cincizeci de ori în mărime și Loganul Break fuzionează organic cu trupul ei, ca în Arhitectul lui Cărtărescu. După ce își mânâcă părinții de vii, Delia distruge treptat Bucureștiul. Bombardel este unicul supraviețuitor al masacrului.

Regizor preferat

Sunt lame dacă zic de Cassavetes? A Woman Under the Influence a fost ca o bombă atomică pentru mine, nu am fost om trei zile după ce l-am văzut. Cassavetes este unul dintre puținii regizori care au reușit să reprezinte tendințele auto-distructive ale oamenilor și reacțiile lor nestăpânite (poate doar Abel Ferrara se apropie, în Bad Lieutenant). E ceva profund emoționant în portretele acelor oameni profund imperfecți din filmele lui, ceva care invită inevitabil la chestionarea propriei firi. E două dimineața așa că probabil că nu voi putea explica mai bine de atât, dar…da.

Actor & actriță preferați

Harvey Keitel & Gena Rownlands. Poate că-s gusturi de modă veche, dar nu mă pot sătura de ei, deloc.

Dacă The Square (r. Ruben Östlund) ar fi fost făcut de români, pe cine ai vedea în distribuție?

Omg, hahaha. Off the top of my head - Christian ar trebui să fie ori Șerban Pavlu, ori Alex Potocean - amândoi ar aduce un suflu interesant, dar diferit personajului. În rolul asistentului îl văd pe Cornel Ulici, Ioana Flora ar juca o Anne bestială, proștii ăia doi de la agenția de publicitate ar fi Dragoș Bucur și Tudor Istodor și, nu în ultimul rând, pentru rolul copilul răzbunător ar merge la fix Alberto Dinache (puștiul din Aferim!). Iar omul-cimpanzeu e în mod clar Vlad Ivanov. Nu doar pentru că he’s usually the bad guy, dar aș da bani să îl văd luând-o total razna și spărgând complet zona asta de personaje sobre, de antagonist convențional în care este typecasted. (Sau poate totuși Piersic Jr.? Voi decideți.)

Un spațiu (real sau imaginar) în care ți-ar plăcea să locuiești, văzut într-un film

Tough one - îmi vine să împart răspunsul în două. Privind doar înspre frumusețea unui loc și tot așa, aș alege probabil unul dintr-un film de Antonioni (casa soților Pontano din La Notte, camera de hotel de la sfârșitul filmului The Passenger, vila din deșert care apare în Zabriskie Point minus explozia, etc.). Dacă e să mă gândesc la starea pe care o inspiră un loc, sau un lanț de evenimente petrecute în acel spațiu pe parcursul unui film la care aș vrea să fiu părtașă, primul loc care mi-a venit în cap a fost casa familiei Ahankah, cei care sunt trași pe sfoară de către un Hossein Sabzian pozând în Mokhsen Makhmalbaf, în splendidul Close-Up al lui Abbas Kiarostami. Mi-ar plăcea să fiu acolo pe toată durata păcălelii și, apoi, a reconstituirilor pentru documentar. Sau în mașina din Taste of Cherry.

Melodie preferată dintr-un film

California Dreamin’-ul din Chungking Express (r. Wong Kar Wai), care e utilizat într-o asemenea manieră încât evocă perfect senzația de a pune o melodie pe repeat. O senzație care înseamnă să te regăsești, mai mult sau mai puțin naiv, atât de bine într-o melodie încât aceasta devine ca un fel de drog, că nici nu mai poți concepesă auzi altceva în loc, sau, mai rău, să nu asculți nimic.

Replică preferată dintr-un film

Întregul scenariu al filmului Terminus Paradis e replica mea preferată. Nu exagerez. Mi-a plăcut mult și Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu, romanul pe care este bazat parțial filmul. Mă opresc la Mitu: „Porcul e fratele omului mă, așa că hai sictir, să trăiești o mie de ani, pace.”

Final preferat

Iacob, de Daneliuc. L-am văzut la TIFF acum 3 ani, iar pe ecranul mare, nu știu, îți intră efectiv în adâncul oaselor finalul filmului. Simți frigul, trecerea timpului, tot. Am ieșit amețită toată din cinematograf cu Iulia, tăcute și amețite amândouă. Mi se pare că este un vârf al cinemaului românesc pre-decembrist și nu numai. Vine brusc, fără niciun preaviz, și reușește să construiască o atmosferă atât de tensionată încât abia auzi oamenii respirând în sală. E ceva ce nu mi se pare că a avea un echivalent în cinemaul local. Iar toate metaforele țesute pe dedesubtul scenei de final sunt cu atât mai puternice, mai viscerale.