Charlotte Free pozează pentru Wildfox, fotografiată de Mark Hunter.

Ca și Free People, Wildfox e un brand care știe să facă un lookbook care te face să vrei să cumperi. Chiar dacă prețurile sunt măricele, chiar dacă se adaugă la asta taxele de trimitere, hainele lor sunt mai cool, pentru că le vezi mai întâi arătând impecabil, într-o serie de fotografii bune de păstrat.

Și nu e vorba numai de haine. E de ajuns să te uiți la părul lui Charlotte Free – mult mai roz decât al Selmei Blair în Storytelling – prins neglijent, cu rădăcinile nevopsite. Arată minunat pe plajă. Te face să vrei.

I Love Wildfox

Pictorialul The Origin of Monsters din numărul de primăvară-vară al Love aduce aminte de ce e moda capabilă să facă. 

Tim Walker e un fotograf previzibil. Cu lumile lui fantastice şi stilul aferent, ştii măcar vag la ce să te aştepţi de la el. Katie Grand e o stilistă imprevizibilă. De când a plecat de la POP şi a lansat LOVE, aruncă semestrial pe standuri o revistă care de la a avea nuduri cu Beth Ditto, la a pune o Barbie pe copertă nu se dă în lături de la niciun experiment. Kristen McMenamy nu e modelul tipic. Are peste 45 de ani, arată ca sora mai mare (şi la fel de ciudată) a Tildei Swinton şi e capabilă să eclipseze complet o Linda Evangelista, ceea ce şi face în noul număr Love.

The Origin of Monsters e bun, pentru că te rupe un pic din latura utilitară a pictorialelor, de faptul că rolul lor e să vândă o imagine sau un nume sau o haină, şi lasă moda – industria aia grăbită, avidă şi plină de superficiali – să fie artistă pentru câteva pagini. Atunci când i se dă timp, monstrul se opreşte din vândut şi ţese stări şi vise. E nevoie mai des de pauze din astea în reviste.

via Anne of Carversville

A treia expoziţie de fotografie a lui Tudor Borduz poate fi vizitată până pe 17 februarie.

Urme este o colecție de resturi și obiecte improbabile găsite de Tudor pe traseul urban de zi cu zi. Un os ros pe jumătate, o instalație din cărămizi de BCA, un ambalaj de Bonibon pe un trotuar murdar, cu textura mării. Sunt urme trecătoare, perisabile, pe care nu le-ai fi văzut dacă nu ar fi fost fotografiate de el.

Absolvent de fotografie la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Tudor Borduz (25) a avut prima expoziţie solo, Nu te uita,  în 2009 – arăta juxtapuneri de frumos și urât din București.  În 2011, a expus o parte din colecția lui de urme în expoziția colectivă The Catch, din cadrul Nopții Albe a Galeriilor din București.

„Mă atrage ingenuitatea oamenilor și îmi place să scormonesc,” spune Tudor, care rar e fără un aparat foto în mână. De obicei îl văd pe la petreceri, cu niște ochelari mari, geekish și un zâmbet cu toți dinții. Genul de zâmbet care îi poate convinge pe oameni să se lase fotografiaţi de la juma’ de metru distanță. L-am întrebat de la ce provine urma din fotografia cu Bonibon și mi-a explicat că Bonibonul a explodat, și din el a sărit lapte și a murdărit trotuarul. (Glumă inexplicabilă, nici eu nu am înțeles-o.) Se descrie ca a hard nut și deseori dă răspunsuri scurte, mai mult poetice decât informative. Preferă să facă, decât să vorbeacă.

Spune-mi câteva cuvinte despre tine? În ce ape te scalzi? Ce te face să te trezești dimineața?
Nu prea mă scald, acum că au cam înghețat apele. În ultima vreme, telefonul mobil.

De când ai început să strângi colecția de ”Urme” și cum te-ai gândit s-o transformi într-o expoziție?
De vreo doi ani, cred. Nu îmi propun de la bun început să fac ceva anume, mă plimb, trag, iar apoi văd ce mi-a atras atenția și îmi urmăresc curiozitatea. Ideea de expoziție a luat naștere în momentul în care a devenit proiectul meu de master, mai departe a mers parcă singură.

Ce fel de obiecte/settinguri te atrag? Cum trebuie să fie ca să intre în galeria ta de artă involuntară?
Paradoxale/frapante/dezgustătoare/cretine/imbecile/amuzante/haotice/simple.

Colecționezi urme de orice fel sau cauți urmele a ceva anume?
Cred că e vorba despre urmele noastre, ale oamenilor și despre felul în care modelăm mediul în care trăim.

Umbli tot timpul cu aparatul foto la tine. Folosești unul anume?
Da, un Contax.

Am înțeles că tragi doar pe film. De ce?
Am ales să trag pe film fiindcă am crezut, și încă mai cred, că  filmul reprezintă cel mai bine mediul fotografic și,  mai mult de atât,  păstrează latura organică a întregului proces. Iar la final ai un produs finit, tangibil ce se poate păstra zeci, dacă nu sute, de ani.

Împătimiții digitalului ar putea spune că și informația rămâne in the cloud o mie de ani și poate fi luată oricând și transformată într-un produs finit….
Da, dar tot nu este ceva crud, pe care să poți pune mâna. Nu există fizic.

Îți developezi singur filmele?
Făceam asta când trăgeam alb-negru. Am pornit la 17 ani, făcând poze pe film alb-negru, iar în paralel trăgeam digital ca să învăț. Am avut un singur aparat digital pe care l-am folosit până a crăpat.

Point and shoot sau stai și te gândești?
Shoot first, ask questions later.

Ce fotografi urmărești, cine te inspiră?
Stau foarte prost cu memorarea numelor, dar William Eggleston și Stephen Shore  sunt ca niște bolovani ce au rămas implantați pe retină.

Ce i-ai spune într-o singură frază unui tânăr care vrea să facă fotografie?
E foarte bine să înveți regulile ca apoi să le încalci.

Urme este găzduită de Atelier 35 în perioada 2-17 februarie.

Ioana Ciolacu a creat o mini-colecție pentru februarie.

Indiferent dacă o sărbătorești sau nu, dacă ai cu cine sau nu, Ziua Îndrăgostiților e un pretext foarte bun pentru cheltuieli egoiste, pe cadouri pentru sine.

Capsula Ioanei conține câteva tricouri, câteva rochii, o fustă și un pulover gri care merge și la blugi, și la volane. Pentru cine are-n plan să urmeze trendurile de primăvară-vară, rochia galbenă din lână și cea albastră sunt investiții sigure. Colecția e disponibilă numai luna asta, iar prețurile sunt între 65 și 200 de lei.

Detalii

Cadou cu inimioare implicite pentru practicanţii de Valentine’s. 

Art directorul Vahram Muratyan – care locuieşte când la Paris, când la New York – a pornit anul trecut un blog cu ilustraţii prezentând diferenţele mai mult sau mai puţin culturale dintre cele două oraşe. Milioane de fani au vizitat blogspotul în numai câteva luni şi au împânzit netul cu imaginile lui vesel colorate, făcând ca Paris versus New York să merite pe deplin o carte.

Shop

Constantin Nimigean, creatorul site-ului de fotografie Oitzărisme, a făcut o listă cu fotografi români de urmărit în perioada următoare.

Marian Pîslaru, 21, Constanța

E unul dintre primii fotografi români pe care i-am cunoscut, interesaţi să creeze serii cu cap și coadă. Printre preferatele mele sunt Personal – http://onecapture.wordpress.com/the-bus/personal/, început în 2010 şi într-o continuă completare, despre cum se reflectă personalitatea șoferilor de autobuz din Constanța în felul în care-și decorează bordul, şi o serie numai bună de privit iarna No sun for me, please! http://onecapture.wordpress.com/out-there/no-sun-for-me-please/.

Mai departe »

Colecţia David Beckham Bodywear – minus tatuaje – e pe rafturi la H&M, începând de azi.

Dat fiind că el e manechinul şi că arată cum arată, sunt şanse mari ca bumbăcăraia etalată pe corpul lui să se vândă mai ceva ca şosetele de la reducere. Alte plusuri ar fi că preţurile nu sar de 100 de lei, iar designul e cât se poate de curat. Şi apoi, să fim serioşi, dacă e să ai un nume pe chiloţi, e de un milion de ori mai ok să fie “Beckham” decât “Botezatu”.

Restul colecţiei şi preţuri aici.

Lana del Rey şi-a lansat în sfârşit albumul. Cu ACTA sau fără, ai face bine să-l cumperi.

Există pe YouTube un interviu cu Lana del Rey, la Chateau Marmont, în care povesteşte cum a încropit videoclipul pentru piesa Video Games – ăla în care cântă lipită de un perete, cu părul dat pe spate şi buzele ei preapline făcându-te să nu mai auzi nimic pentru câteva secunde. Spune în interviu că a vrut videoclipul presărat cu secvenţe ale tinereţii – puşti care se dau cu skate-ul sau se aruncă în apă – şi vorbeşte despre asta de parcă ea, la 25 de ani, e deja departe de lumea aia în care totul pare mai uşor.

Sună exagerat, dar, într-un fel, are dreptate. Din octombrie, de când a semnat cu Interscope, a fost evident că maşinăria în care a intrat va face totul ca s-o transforme în icon. Video Games a explodat pe toate blogurile muzicale, amplificând fascinaţia pentru vocea aia deopotrivă sexuală şi apăsătoare, care târăşte prin cântecele alea cu rochiţe de vară, buze umede de alcool şi flirturi nesimţite ceva aproape lugubru. Frumuseţea îmbunătăţită a Lanei  a inspirat coperte şi reclame. Stângăcia ei recentă de la SNL a făcut-o şi mai celebră decât era şi a arătat că, indiferent cât de ţepene sau şovăielnice îi sunt uneori apariţiile live, femeia are cu ce lucra. Dacă te uiţi la ce s-a întâmplat cu ea în numai câteva luni, poţi înţelege de ce i se par departe zilele când era adolescenta Lizzy Grant, care cânta (mai ascuţit) neştiută de nimeni şi se dădea cu skate-ul. Departe pare până şi 2009, când avea 23 de ani şi lucra încă la albumul ei independent.

Dar cu toată transformarea recentă, Lana nu e Gaga. Nu a intrat atât de tare în maşina faimei ca să devină un monstru, fie el şi fenomenal. Până la urmă, pe coperta primului ei album nu scrie The Fame, ci Born to Die. Şi poate că tocmai fragilitatea asta – fie ea şi filtrată de ditai casa de producţie – o face pe Lana atât de umană şi pe fani, să vrea să-i ia cântecele acasă.

iTunes

Periodic, un cinefil sub25 va fi stors de recomandări şi luat la întrebări despre preferinţele lui în materie de film. Andreea are 22 de ani, a studiat scenaristică la UNATC şi e fondatoare a festivalului de teatru pentru liceeni din Alexandria, Ideo Ideis.

Foto: Iulian Nan

Filmul preferat
Die Blechtrommel (Toba de tinichea), al lui Volker Schlondorff, adaptare după romanul lui Günter Grass. Îmi aduc aminte că l-am văzut acum vreo șase ani, pe la miezul nopții, pe TVR1, la emisiunea lui Tocilescu Filme șoc și filme șic. A doua zi știu că răsfoiam un volum din revista Secolul 20 și citeam cele câteva bucăți din scenariu – cred că alea au fost primele pagini de scenariu pe care le-am citit! De atunci, revăd filmul în fiecare an și e în continuare preferat- deși nu prea cred în sintagma asta.

Cel mai bun film din ultimul an
In a better world al danezei Susanne Bier. Cu foarte mare grijă (aproape cu mănuși chirurgicale) vorbește de ceea ce poate fi răul în lupta pentru dreptate și asta prin prietenia dintre doi puști de 12 ani. (Și îi reușește, cred eu.)

Mai departe »

Pentru omul ne-milionar, defilările de haute couture sunt mai degrabă un soi de etalare de exponate de muzeu decât ceva ce poate fi cumpărat, dar asta nu înseamnă că nu putem lua notiţe.

Buzunarele şi coafurile de la Chanel

Karl Lagerfeld a spus că a făcut buzunarele în aşa fel încât fetele să amintească de nişte băieţi cu blugii lăsaţi. Asta a făcut ca ele să fie mai joase şi mai puţin adânci. Una peste alta, simplul fapt că majoritatea rochiilor au avut buzunare e minunat.

Au arătat bine şi mohawk-urile accesorizate (ar putea fi o opţiune interesantă la o nuntă în familie), şi cocurile desfăcute la spate.

Accesoriul de păr purtat de Lindsey Wixson la Dior

Pentru că dă eleganţă fără mare durere de cap şi n-are nevoie de o rochie de mii de euro ca să aibă impact. S-ar descurca şi cu o pereche de blugi.

Mai departe »