Despre ce vorbim când nu vorbim de bolile cu transmitere sexuală

Luna Lazăr | 16 Mar 2017

Ce mi-aș fi dorit să știu când am fost diagnosticată cu HPV la 17 ani.

Hi, F. Greetings from the chick you banged in Romania. I may not be the first person telling you this, but you should know regardless: You gave me HPV. If you didn't know you have this, don't freak out, it's asymptomatic in guys (meaning nothing will happen to you). Still, there's always the chance of passing it on to some unsuspecting girl - who will get symptoms, so you should maybe not go around having unprotected sex or you should tell your next partner. I'm fine now, virus gone, and I really don't hold it against you or your penis, but I did think you should know. Toodle-oo.

Nu m-a pregătit nimic pentru momentul în care doctorul ginecolog avea sa îmi spună, cu milă în glas, că am HPV. Mersesem la consultație pentru că simțeam un disconfort, dar nu mă așteptam să fie cine știe ce problemă. Îmi aminteam vag denumirea asta... Papilloma virus, dar n-aș putea zice unde sau când am auzit-o prima dată. În afară de nume, nu știam nimic despre el – ce efecte are sau cât de grav poate fi.

Însă doctorul se uita la mine de parcă aș fi fost o păpușă de porțelan ce stă gata să cadă de pe raftul cel mai înalt al bibliotecii – asta m-a convins că, orice ar fi acest HPV, e de rău.

A început să îmi explice că am niște leziuni pre-cancerigene pe col, care sunt tratabile numai prin operație, și care sunt cauzate, cel mai probabil, de niște tulpini HPV de tip 16 sau 18, (tipuri care pot duce la cancer de col uterin). Cred că asta m-a speriat cel mai tare; aveam 17 ani și era posibil să fac un fel de cancer ce mi-ar fi distrus total sistemul reproductiv, și asta dacă reușeam să rămân în viață.

În ultimii doi ani muriseră și unchiul meu și tatăl meu vitreg de cancer, precum și un prieten de familie și alte cunoștințe. Faptul că eu, acum când viața mea tocmai începea, aș putea avea aceeași soartă, m-a cutremurat adânc.

Am ieșit din cabinet palidă, cu ochii mari și picioare tremurânde. Afară mă aștepta iubitul meu, persoana care mi-a fost alături tot timpul acestei povești chinuitoare. M-a luat pe după umăr și m-a condus la mașină, unde eu am început să îi explic ce se întâmplă, printre lacrimi și sughițuri.
_

În lunile care au urmat am fost la patru ginecologi diferiți. Făceam tot felul de analize bacteriologice, ecografii interne etc. și totuși rezultatele erau neconcludente. Între timp, îmi găsisem o nouă activitate zilnică: căutări îndelungate pe internet, prin care încercam să aflu tot ce se poate despre această chestie din mine, să o înțeleg și să aflu cum să o ucid. Doctorii la care mergeam nu îmi dădeau niciodată destule informații – era ca și când n-ar fi crezut că aș înțelege; de parcă aș fi fost prea tânără să fiu încărcată cu toate detaliile situației. Majoritatea informațiilor pe care le posed acum au fost culese de pe internet, din eseuri științifice și mărturii personale.

Ba mai mult, când am făcut în sfârșit genotiparea HPV, a fost pentru că am cerut eu să fac acest test – niciun ginecolog din cei cinci la care am fost în total nu se gândise să mi-l facă.

A fost o perioadă ciudată pentru mine. Încercam să fiu pozitivă și mă hrăneam cu gânduri de genul „alte persoane o duc mai rău”, dar adevărul e că eram speriată și sufeream; acest lucru cred că a fost accentuat de faptul că simțeam că trebuie să-mi țin suferința ascunsă, doarece părea că bolile sexuale sunt un subiect tabu. Cred că mai întâi am simțit chestia asta intuitiv, dar apoi mi-a fost confirmată de o anumită întâmplare.

Eram la Sanador, întinsă pe un fel de banchetă, cu picioarele răscrăcite, pregătită pentru a fi împunsă iar într-o zonă deja destul de dureroasă. Cerusem să mi se facă și genotiparea și simțeam un vârtej de emoții în piept – guvernate de o senzație generală de dezolare.

După paravan discutau doamna doctor și câteva asistente medicale. Le-am auzit vorbind despre mine, exprimându-și dezaprobarea față de faptul că aveam această problemă la doar 17 ani. Una dintre ele a spus că e vina generației mele; că noi fetele de acum ne începem viața sexuală prea repede și „umblăm aiurea”.

Cred că ăla a fost unul dintre cele mai nasoale momente din toată experiența asta, pentru că mi-am dat seamă că sunt considerată vinovată – că „mi-am făcut-o cu mâna mea”, cum s-ar zice. Și deși, rațional respingeam ideea asta, nu puteam să o resping complet, pentru că, într-adevăr, luasem HPV-ul de la primul meu partener sexual (un student străin) cu care avusesem un one night stand, cu un an și ceva în urmă.

Eram, așadar, o femeie ușoară și toată chestia asta era vina mea. Fuck.

De la bun început le spusesem părinților mei – care deși s-au speriat și ei, m-au susținut, fără să mă certe sau să mă interogheze. Ce-i drept, însă, nici ei nu știau prea multe despre HPV – decât că e foarte comun și, o informație incorectă de fapt, că nu ai cum să scapi de el (în realitate, virusul este eliminat de sistemul imunitar al corpului după un an, doi).

Dar după această realizare stupidă nu am mai vrut să împărtășesc cu nimeni situația mea. Am început să vorbesc despre asta din nou, peste vreo lună-două, când mi-am făcut în sfârșit curaj – și numai cu câțiva prieteni foarte apropiați. În mod paradoxal, boala asta mă făcea să mă simt simultan mai ușuratică și mai puțin feminină – lucru pe care încercam să-l ascund cât mai bine.
_

A trecut Paștele și a venit ziua operației.

M-am întors la primul ginecolog, în care aveam, totuși, cea mai mare încredere și unde îmi programasem intervenția chirurgicală.

Am fost dusă în cabinetul principal, așezată într-un scaun special și ridicată cu picioarele în sus, în așa fel încât nu puteam vedea exact ce se întâmplă acolo jos.

De pe peretele din față se uita la mine, cu ochi bulbucați, o broască. În fundal se auzeau cântecele zaharoase de pe Magic FM.

Mi-au făcut o anestezie locală și au început să lucreze, făcând doar pauze să-mi crească doza de anestezic, pentru că încă simțeam ce se întâmplă și mă durea.

Auzeam bâzâitul laserului și vedeam cum se ridică nori de fum din mine – fum care părea întruchiparea cântecului de la radio, Smoke on the Water. Asta era tot.

Această chestie înfricoșătoare numită HPV era de fapt doar fum pe apă. Nu aveam să fac cancer și să mor.
_

După operație am mai avut câteva probleme, până să se vindece, dar mental mă simțeam mult mai bine. Ba chiar, cu riscul de a fi văzută ca o „femeie ușoară”, am început să vorbesc despre experiența mea mult mai liber. Și ghici ce? Majoritatea fetelor cu care am vorbit avuseseră cel puțin o boală transmisibilă sexual până atunci, și, la fel ca mine, nu vorbiseră despre asta din teama de a nu-și strica cumva imaginea.

Între timp m-am vindecat, a dispărut și HPV-ul din sistemul meu, dar am rămas cu niște nelămuriri și nemulțumiri. Cred că, deși prin natura situației să te confrunți cu o boală sexuală e ceva intrinsec neplăcut, au fost câteva lucruri care mi-au înrăutățit experiența – iar toate aceste lucruri izvorăsc din lipsa de comunicare.

HPV-ul este una dintre cele mai des întâlnite boli sexuale; majoritatea persoanelor active sexual o au la un moment dat în viață. De ce nu vorbim despre asta? Subiectul bolilor sexuale ar trebui să fie unul discutat, în școli, în grupurile sociale, în media. Faptul că nici măcar între prieteni nu ne împărtășim aceste experiențe creează iluzia că suntem singuri – că nimeni altcineva nu a mai trecut prin asta, că nimeni nu poate înțelege și că situația e anormală.

De asemenea, cred că faptul că educația sexuală nu reprezintă un curs obligatoriu în programa școlară e o mare lipsă. Sigur, există ONG-uri care se dedică plimbatului din școală în școală și informării elevilor asupra riscurilor activității sexuale, dar sexul este un subiect foarte complex și nu poți acoperi toate aspectele lui într-o bucățică a unei după-amiezi. În plus, aceste micro-cursuri au loc numai și numai dacă directorul/directoarea respectivei școli acceptă ca ele să aibă loc – așadar totul e lăsat la latitudinea „administrației”.

Da, sunt încercări de educare și de-stigmatizare, site-uri și proiecte online pentru adolescenți, dar nu e destul: la nivel înalt se ia decizia că nu e nevoie de asta, ba chiar că un astfel de curs ar fi cumva dăunător tinerilor. Mi se pare cu adevărat trist că în secolul XXI, sănătatea noastră e pusă în pericol de existența unui tabu menit să umilească persoanele active sexual (în special de sex feminin) și susținut de persoane care nu pot accepta un simplu adevăr: Everybody has sex.

După ce m-am vindecat, m-am hotărât să îl anunț pe tipul de la care luasem HPV-ul că, na, are HPV.

Nu păstrasem niciun fel de contact cu el, dar l-am căutat pe Facebook și i-am scris. În mod nesurprinzător, nu mi-a răspuns. Sper ca măcar să îmi urmeze sfatul și să folosească protecție de acum înainte (I know I will).

Experiența asta a fost una neplăcută, dar nu îmi pare rău că am trecut prin ea – sure, I learned the hard way, but I learned. Nu am cine știe ce morală să vă împărtășesc, nu sunt o specialistă pe subiectul bolilor transmisibile sexual, nu lucrez în educație, nu sunt sociolog.

Sunt doar o fată de 18 ani, care acum câtva timp suferea de HPV și și-ar fi dorit mult să știe că nu e singură.
Pin It email